Tăierea „copacului zânelor”, care este recunoscut după scoarța tulpinii și a ramurilor învăluite „ca șerpile”, de asemenea reprezintă un tabu. Respectarea acestui tabu merge atât de departe, încât se ajunge la o formă discretă de dendrolatrie.
Această legătură între vâlve și copaci, în special acele specii de arbori cu prefixul „vâlvos” (în religia populară a românilor din Homolje, în primul rând nucul, dar și părul, mărul etc.), ar putea sugera o comunicare verticală între cele trei zone cosmice: subteran, pământesc și celest. Lemnul prezent în multe culturi în calitate de „axis mundi”, este întâlnit și în poezia populară, în descântece și în alte forme de literaturi populare la românii din Homolje. Axa centrală de comunicare este descrisă în versurile cântecului funerar ritual „petrecături” înregistrat de Marija Margitanović (Marii̯a luʼ Mindan, 1927), de Danica Trifunović (Dana Bejânari̯ului̯, 1928- 2011) și de Mica Kecić (Mița luʼ Novac) din Žagubica:
Mari̯a, mari̯e că- m veńea-re.
Da đe d-undă śe- m duśa-re?
Doavʼ mlăđiță đe măr dulśe.
Cu cri̯engăriu pănʼ la śeri̯u.
Cu stălpuri pănă- n pomântu
Dar aśi śińe-m șăđa-re?
Șâăđe ńeagră Somođivă
[…] (12 aprilie 2001 în Žagubica)
Această reprezentare poetică a arborelui mitic al vieții, apoi scara de ceară sau de argint din descântece reprezintă un canal de comunicare între lumea aceasta și lumea de dincolo, între care există o graniță groasă „cât coajă đe śapă”. Această comunicare și legătura dintre această lume, lumea viilor și lumea cealaltă a sufletelor strămoșilor, a puterilor mitice și a altor puteri supranaturale, este principalul atribut al vâlvelor și unul dintre elementele esențiale ale șamanismului. În acest sens, Nemeti constată rolul de comunicator al copacului, deoarece „rădăcinile înfipte în lumea subpământeană cu trunchiul pe pământ, în lumea umană, cu crengile în văzduh printre astre și duhuri aeriene, arborii sunt ei înșiși culoare de trecere între lumea oamenilor și cea a duhurilor, între lumea viilor și cea a morților” (Nemeti, 2000, p. 291).
Stanija: Da ai̯ văḑut beșâcuțo-la la noi̯ la coļiba?
Dragan: Da, l-am văḑut. Dă śe mă întrăbai̯ babo?
Stanija: Ai̯ văḑut cum i̯e răsuśit gruosu pomului̯, ca șâarpi împļećiț. Ai̯a a źucat vâlviļi. Când vińe vro nuveri̯ală, vântu baće râau, atunśa să vi̯eđe că đi la vaļe vińe vro vijuļie șî să opri̯eșće la beșâcuțo-la, acolo să învârćeașće, îl învârćeașće, învârćeașće ș-a rămas așa răsuśit. Đi când a fost lăstar, ăće pănă ḑâua đe astăḑî la i̯eal să opri̯eșće vântu șî źoc șoimańiļi. Noi̯ pomo-la nu l-am măi̯ dârât, ńiś s-a fi luvat vro cri̯angă đi pe i̯eal. Cât viț vii̯ să nu-l tai̯eț, lăsață-l să putraḑâască sângur, că i̯e vâlvos șî nu i̯e bun sî să tai̯e. (20 iulie 1989 în Žagubica)
Dragan: Spuńe-m încă vro i̯arbă a vâlvilori̯?
Mileva: Toaće-s i̯eaļe a vâlvilori̯, șî toaće mierg cu vâlviļi, samo aăla ļeamnu dracului̯ șî motrună… Toată buieađe ie vâlvoasă, aia să șćiț! Cât vi-s fi vii, toată buieađe are vâlva a i̯ei̯… Buoju i̯e vâlvuos. Ăļea care-s daț în ai̯a parće, nu poaće să-l i̯a, să-l mirusă. I̯eal nu i̯e ńiś đe pus la fii̯ecare. Îl pun alțî la burta, puńi la cap, la piśoare, ai̯a nui̯ e đe pus ńiś unđe. (11 VIII 1990 în Žagubica)
Dragan: Mi ai̯ spus că i̯eastă bui̯eḑâļi a vâlvilor. Care-s bui̯eḑâļe-ļea?
Stanija: I̯eastă bui̯eḑ đe care i̯o șćiu, da va fi mai mulće. Romańița, priboi̯u, peļinu șî buoj. Cu i̯eaļe îmblă vâlviļi. I̯eaļe samână ḑâļe-șćea. Vi̯eḑ avļia noastră i̯e pļină đe romańița. Acolo la basamaś, ăļea-s samânaće tot đe vâlve. I̯eaļe lapădă samânță pe acolo pe unđe tri̯ec, șî acolo unđe i̯e multă romańița, acolo-s șî vâlviļi. Da i̯estă mai̯ ună. Devesâal i̯e buieađe bună đe dragostă s-o puorț la ćińe, că șî cu i̯eal îmblă vâlviļi. La Vińeria bui̯eḑâlor fi̯eaće șî źuńi cuļeg bui̯eḑ care-s buńe đe sănătaće, cuļeg șî dăvesâalu, ama acolo unđe nu s-auđe apă, în vâru cļanțului̯ unđe zboară vâlviļi. Nu-l cuļeg cu mâna, numa źuńi dau cu pușca în dăvesâal, îl împușcă șî îl duc la i̯ei̯ dupa brâu or în sân să ļe fie drag la fi̯eaće đe i̯ei̯. Că toată bui̯eđe are ļeacu a i̯ei̯ đi la Dumńeḑâau șî đi la vâlve, că i̯eaļe îmblă cu bui̯eḑ. Đ-ai̯a i̯e bun cu devesălu să će afumi șî pintru friguri. (20 iulie 1989 în Žagubica)
Scrie: Dr. Dragan M. Stojanjelović
Articolul integral îl puteți citi în numărul 37 din 14 septembrie
