Continuăm drumul și trecem printr-o procedură rigidă la punctul de control. În timp ce tinerii soldați ne verifică documentele, ghidul ne îndeamnă să le zâmbim, deoarece sunt în serviciul militar obligatoriu care în Republica Coreea durează între douăzeci și una și douăzeci și patru de luni. „Sper că nu este nimeni printre voi care să vrea să fugă în Coreea de Nord, pentru că, dacă nu veți fi toți în autobuz la întoarcere, nimeni nu se va întoarce la Seul”, glumeşte. Acesta este, de asemenea, un memento că, odată ce aţi intrat în zona demilitarizată, deplasarea vă este foarte limitată. Unul dintre turiștii curioși întreabă dacă punctul de control este granița dintre cele două țări, la care ghidul răspunde că nu este, deoarece „niciuna dintre cele două țări nu permite accesul pe teritoriul său din acel loc.”
Ajungem la prima noastră destinație – observatorul Dora. După vizitarea spațiului expozițional, unde este prezentată o machetă uriașă a teritoriului înconjurător, ne-a fost prezentat un film documentar despre relațiile dintre cele două țări și despre faimoasele tuneluri. Până acum, au fost descoperite patru astfel de tuneluri și, conform surselor locale, au fost săpate de vecinii din nord cu intenția de a efectua o invazie subterană. Oficialii din Coreea de Nord neagă că tunelurile ar avea vreo legătură cu vreo acțiune militară posibilă, subliniind că sunt doar mine de cărbune abandonate. În vârful observatorului se află o platformă de observaţie cu multe telescoape prin care se poate vedea clar primul loc din Coreea de Nord vecină (satul Kaesong-Si), unde se disting clădiri mai mari, ruinele unei fabrici care a funcționat până de curând și turnul central bombardat, singura cale de comunicație între cele două țări. Pentru toți turiștii occidentali este, desigur, interesantă informația despre existența așa-numitelor sate-fantomă, construite la graniță pentru a demonstra standardul de viață înalt al vecinilor, dar în care, de fapt, nu locuiește nimeni. În grup se produce agitație, deoarece nu știm în ce direcție să privim și să distingem primul loc apropiat de așa-numitul sat al lui Potemkin. În timp ce ghidul ne arată cu răbdare, fiecăruia în parte, în ce direcție să îndreptăm telescoapele, ne spune că internetul în Coreea de Nord este strict interzis și că, în lipsa unei informări diferite, sud-coreenii trimit cărți și reviste peste graniță cu baloanele, pe care nord-coreenii le împușcă și răspund cu muzică de propagandă care îl glorifică pe liderul lor. Ne povestește și cum mulți refugiați, după ce au evadat, au povestit că unele persoane au ajuns în închisorile Coreei de Nord pentru că „au fost prinși ascultând în secret melodii pop populare din statul vecin.” Unul dintre angajații observatorului pune una dintre acele melodii și menționează că „zilnic le difuzează această muzică vecinilor, răspunzând pașnic la amenințările lor de distrugere.”
Text și fotografii: SENKA D. PAVLOVIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 31 august
