Cecilia și Vasile Furcic sunt doi orășeni care au poposit în Valea Almăjului, la Șopotu Nou, prin 2005-2006, când au hotărât să-și cumpere o casă pentru concediile de odihnă.
Au căutat destul, însă nu a găsit nimic până când nu au ajuns în Valea Miracolelor, cum frumos spune profesorul-poet Iosif Băcilă, originar din această zonă. Ajunși în comuna Șopotu Nou, au venit, de fapt, în satul Stancilova de Sus și au aflat ce visau: un loc plin de liniște și frumusețe. Desigur, nu era casa mult visată. Era, cum spune Cecilia, „un dezastru, doar 3 camere, un grajd și o magazie, dar le-a plăcut mult peisajul montan, libertatea în natura primitoare și faptul că nu era forfota citadină“.
Așa au devenit orășenii, Cecilia și Vasile Furcic, „stănciloveni“ în adevăratul sens al cuvântului. I-am cunoscut, fiind vecinii nașilor mei și de la început mi s-au părut oameni cumsecade, prietenoși și tonici. M-a uimit deopotrivă venirea lor aici și de aceea m-am gândit să îi cunoașteți și d-voastră, ei fiind, în opinia mea, un exemplu de redescoperire a valorilor și frumuseților rurale.
Redau discuția noastră de pe veranda casei lor frumoase, în liniștea unei seri de vară.
A.H. – Ca în basme, cine sunteți și cine v-a adus pe-aici?
C.F. – Eu sunt Cecilia Furcic, am 53 de ani, născută în 17 noiembrie 1967 în Timișoara. Am venit aici cu gânduri bune și pentru că ne-am dorit un loc al nostru, liniștit pentru vacanțe. Iubitori de frumos și natură, am tot călătorit de-a lungul timpului și am obosit. Am vrut un spațiu departe de aglomerație, în care să revenim de câte ori ne dorim, fără rezervări și alte detalii organizatorice. Veneam foarte mult în Caraș-Severin, la Poiana Mărului și iubim Carașul nespus pentru natura lui darnică.
V.F. – Sunt Vasile Furcic, am tot 53 de ani, născut în 10 septembrie 1967 și am venit cu părinții în Timișoara, la servici, din zona Marghitei, județul Bihor. Sunt îndrăgostit de aceste meleaguri atât de frumoase. Cum spunea soția mea, Cecilia, noi, orășenii, suntem sătui de agitație și stres. Singura bucurie a ajuns să fie liniștea satului. Satul românesc, în general, încă mai oferă această intimitate, relație benefică cu natura și alți oameni. Ne bucurăm că am găsit în Valea Almăjului, la Șopot, mai ales în Stancilova de Sus, un loc numit „acasă“.
A.H. – O căsuță cochetă adaptată la zilele noastre vă atrage și prietenii și chiar turiștii. Ați avut de la început ideea de pensiune în mediul rural?
C.F. – Deloc. Repet, am venit doar pentru noi. Suntem oameni sociabili, avem foarte mulți prieteni și imediat ce am achiziționat casa am aranjat-o după gusturile și pretențiile noastre, ne-am invitat prietenii. Au fost încântați și au dorit să revină. Cu mare drag, i-am rechemat la cabana „Alex“. Denumirea este după numele fiului nostru, Alex. Au fost perioade când au venit, dar nu am avut timp să îi însoţim. Le-am dat cheia și și-au petrecut zilele libere aici, la noi.
V.F. – Da, așa a fost începutul, cu prieteni. Apoi, punând fotografii pe rețelele de socializare, cu casa și peisajul minunat dar, asta așa, de drag, ca tot omul, au venit mesaje pentru închiriere. Ne-am consultat, ne-am gândit un pic și am concluzionat că merită să încercăm. Astfel, timid, ne-au călcat pragul oaspeți care s-au bucurat de momente de relaxare la noi.
Angelica HERAC
Articolul integral îl puteți citi în numărul 30 din 24 iulie 2021
