Despărţirea bisericească reprezintă unul dintre momentele de răscruce în procesul de emancipare naţională a românilor din fosta Monarhie Habsburgică şi totodată unul din elementele cheie în relaţiile româno-sârbe din epoca modernă, care a ascuns în sine pericolul unei potenţiale agravări a acestor relaţii, de altfel deosebit de bune în istoria milenară a celor două popoare.
Despărţirea se va termina totuşi cu bine, tensiunile prezente fiind depăşite după ce a fost împărţită averea bisericească, cele două popoare continuând până în zilele noastre să convieţuiască în relaţii de prietenie. Desigur că momentele care au reprezentat mărul discordiei în relaţiile bisericeşti româno-sârbe nu trebuie neglijate, nici ascunse, acestea fiind o parte componentă a realităţii epocii de emancipare naţională prin care au trecut popoarele sud-estului european. Despărţirea bisericească în localităţile Banatului sârbesc nu trebuie privită ca un fenomen izolat, ci ca pe un proces care reprezintă o parte componentă a relaţiilor bisericeşti sârbo-române din Monarhie în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.
Unica particularitate o poate reprezenta situaţia din localităţile din zona Panciovei, găsite la periferia spaţiului etnic românesc şi expuse unei influenţe sârbeşti mult mai puternice decât în alte părţi ale Banatului istoric, în care procesul de separare a întâmpinat şi dificultăţi mai mari, în unele cazuri rezultatul fiind unul nefavorabil pentru populaţia românească, nereuşita separării rezultând în fine cu asimilarea completă a românilor din unele localităţi.
Dr. Mircea Măran, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 24 din 17 iunie
