Literatura și scrisul camanifestare a destinului

Ioan Baba, ,,Poeme hărăzite”, Timişoara, Editura ,,Eubeea”, 2024

În literatura de expresie românească din Voivodina, anii ’80 au adus o generație de poeți care se rup de șaptezeciști prin discursul poetic şi continuă, în manieră proprie, această ruptură – o perioadă care a marcat trecerea spre noi teme (cu accentul pe sine) și forme de exprimare poetică.

În acest sens, Ioan Baba, poet postmodernist de limbă română din Voivodina, este o prezenţă cu totul originală în literatura noastră. Acest fapt îl recunoaşte şi acad. Mihai Cimpoi care notează: ,,Poet cu o fizionomie inconfundabilă, Ioan Baba (…) se erijează în postura atât de potrivită sensibilităţii sale muzicale şi pictura de nou Orfeu care face universul multicolor să cânte şi să se manifeste în corespunderi sonore şi cromatice.

Sufletul său, esenian şi blagian prin structură, este plin de candori, unde şi rezonări, încât pare o cutie de rezonanţă în care orice şoaptă, tremuri, vibraţie nasc altele la rândul lor într-un continuum melodic, neînfrânat” (Mihai Cimpoi, ,,Ioan Baba sau noul Orfeu” în ,,Critice – centrul şi marginea”, Craiova, Fundaţia ,,Scrisul românesc”, 2002). Prin urmare, unicitatea operei lui Ioan Baba îl face un nume greu de ignorat. Deși poeții din generația sa abordează în mare parte aceleași teme, discursul poetic pe care îl adoptă Ioan Baba este ceea ce îl diferențiază.

Ce mai poate fi adăugat despre poezia lui Ioan Baba, dar nu a fost spus încă? Nu ne propunem să reinterpretăm opera sa. Criticii literari și-au exprimat deja punctele de vedere, iar Ioan Baba s-a bucurat de aprecieri pozitive. Cine se aventurează în paginile unei cărți semnate de Ioan Baba va fi întâmpinat de un ermetism profund, de o poezie meditativă, înălțată din abisurile gândurilor unui autor care își țese versurile din metafore, jocuri de cuvinte și intertextualitate.

Marina KALKAN

Articolul integral îl puteți citi în numărul 31 din 3 august