Înfrângerea militară a oştirilor Triplei Alianţe în toamna anului 1918 şi destrămarea Monarhiei dualiste au dus la dezlănţuirea unor procese şi evenimente care au zguduit din temelie orânduirea existentă până atunci în această parte a Europei. În această privinţă Banatul nu a reprezentat o excepţie. Fost teritoriu austro-ungar, în momentele de agonie a monarhiei dualiste şi de trecere a puterii în mâinile învingătorilor în război, Banatul a reprezentat spaţiul de interferenţă a intereselor şi aspiraţiilor celor care considerau că au dreptul de a dispune de acest teritoriu.
Încă în luna octombrie a acestui an, numărul logoşilor (dezertorilor) atât în Banat, cât şi în alte părţi ale Monarhiei muribunde, devenea din ce în ce mai mare. Conform unor aprecieri, în comitatele Torontal şi Timiş în aceste zile erau cca. 8.000 de logoşi sârbi şi români, cât şi cca 200-300 de „cadre verzi”, care acţionau prin zona Dunelor de Nisip ale Deliblăţii, a Munţilor Vârşeţului şi în regiunile mlăştinoase de pe lângă râul Tisa. Pe lângă aceştia, la creşterea nesiguranţei în societate şi a elementelor de anarhie au contribuit şi grupuri de cetăţeni, aparţinând păturilor de jos a societăţii, care au îmbrăcat uniforme ale armatei sârbeşti, trecând Dunărea din părţile nordice ale Serbiei, jefuind prin localităţile Banatului de Sud, pentru a ajunge uşor la hrană, îmbrăcăminte şi bani. Astfel de jefuitori, aparţinând „valahilor din vecinătate, dar şi alţii”, acţionau în Vârşeţ şi împrejurimi, prezentând un pericol serios pentru cetăţenii germani şi maghiari mai bogaţi.
Pe lângă cele amintite, starea generală de anarhie de la sfârşitul lunii octombrie şi din primele zile ale lunii noiembrie a fost agravată şi de izbucnirea mişcărilor sociale ale populaţiei sărace de la sate şi oraşe, care la fel ca şi în cazul „cadrelor verzi”, nu avea o ideologie precis definită, cu toate că asupra agitării spiritelor au influenţat într-o oarecare măsură şi prizonierii întorşi din Rusia, care răspândeau ştiri despre cele văzute acolo. Poate că una din rarele excepţii în acest sens o reprezintă întemeierea aşa-numitei „Republici Kusić”, o localitate în apropiere de Biserica Albă. Anume, ţărănimea săracă din localităţile Kusić şi Zlatica, de naţionalitate sârbă şi română, proclamă o „republică sovietică”, ai cărei iniţiatori şi conducători erau foştii soldaţi din armata austro-ungară, întorşi din Rusia, împreună cu câţiva social-democraţi antebelici şi cu „cadrele verzi”.
dr. Mircea MĂRAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 46 din 16 noiembrie
