Biografie profesională – Mihai ȘERBAN
Psihoterapeut și psiholog supervizor în psihologie clinică prin studii și vocație, cu o experiență care a trecut de 20 de ani în practică privată, a urmat această cale către infrastructura umanului, adăugânu-i un portofoliu echivalent în domeniile diplomației europene, diplomației române în afaceri europene și cooperării internaționale, în cariera consulară și diplomatică, în domeniul politicilor publice, activitatea sa îmbinând poziționarea științifică, terapeutică, profund umană, cu cea instituțională, fiind orientată spre protecția drepturilor omului, reforma sistemelor sociale și promovarea rezilienței la nivel individual și organizațional. Perioada celor 8 ani în diplomația europeană la nivel înalt: în anul 2012 a fost ales de Consiliul Europei (Comitetul Părților la Convenția Consiliului Europei privind acțiunea împotriva traficului de persoane – CETS nr. 197) în calitate de membru al Grupului de Experți GRETA (primul mandat de 4 ani), iar în anul 2016 a fost ales pentru al doilea mandat, contribuind, timp de 8 ani la monitorizarea implementării convenției în statele semnatare și la elaborarea a peste patruzeci de rapoarte de țară. Între 2007 și 2020 a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, la Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane, unde a îndeplinit rolul de raportor al României pentru Departamentul de Stat al SUA (Trafficking in Persons Report), Consiliul Europei, OSCE și UNODC, a reprezentat agenția în cadrul comisiilor parlamentare specializate, a coordonat programele de repatriere și reintegrare a victimelor, a supervizat activitatea echipelor de psihologi clinicieni și a participat la elaborarea de politici, strategii, metodologii și instrumente naționale de monitorizare. Din anul 2009 este expert independent al Comisiei Europene, evaluator de proiecte pentru programe precum Safer Internet, Justice, Migration and Home Affairs sau Research Executive Agency, participând la procesul de selecție și evaluare a inițiativelor și proiectelor europene. Este consultant internațional și evaluator de politici pentru organizații precum UNODC, ICMPD, IOM, FRONTEX, FMO – Norway Grants, precum și pentru guvernele mai multor țări (ex. Croația, Filipine, Ucraina, Republica Turcă a Ciprului de Nord etc). În aprilie 2021 a ocupat funcția de director general în cadrul Guvernului României, la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, exercitând atribuțiile Secretarului de Stat. În perioada anterioară activității guvernamentale a fost director executiv și manager de proiecte pentru organizații neguvernamentale românești, printre care Fundația Internațională pentru Copil și Familie. A fondat și a coordonat, timp de șapte ani, Centrul de Consiliere și Psihoterapie pentru Copil și Familie (organism neguvernamental), contribuind la dezvoltarea programelor guvernamentale de protecție a copilului și la formarea profesională a mii de specialiști în domeniu.
Stimate Domnule Ministru Plenipotenţiar, aveți o carieră remarcabilă, desfășurată la intersecția dintre diplomație, administrație publică, cercetare și psihologie clinică. A existat un moment specific, o experiență sau o decizie care v-a determinat să faceți tranziția dinspre psihologie spre diplomație și administrația publică?
Vă rog să notăm de la bun început faptul că opiniile exprimate în acest dialog reflectă doar puncte de vedere personale, nu angajează în niciun fel Ministerul Afacerilor Externe sau poziția mea oficială în cadrul acestuia, pe care o pot exprima doar în limitele mandatului instituțional – nu cu prilejul acestui interviu. Nu vreau să vorbesc despre o „carieră”, nu agreez noțiunea aceasta. „Cariera” mea este expresia unei apetențe extraordinare de a schimba câte ceva din nedreptățile lumii zilelor noastre. Și iată, acum, aici, din partea aceasta de lume, cu deosebire din ”cultura” românească, generic vorbind. O lume profund tulburată, destul de nefericită, fără generalizări empirice. Încă mai păstrez cumva această poftă, frânturi de speranțe, poate iluzii… O poftă uneori resemnată, pentru că natura umană este nu imperfectă – imperfecțiunea ei o face frumoasă – ci despotică, crudă, conține în geneză putința extraordinară de a se auto-sabota, de a anula geometric fiecare dintre salturile morale, tehnologice ori spirituale la care trudește cu secolele. Fără ca asta să însemne că iubirea, estetica gândirii, nevoia de bine colectiv nu continuă să încerce să subziste timpurilor noastre.
Psihoterapia este procesul negocierii psihoterapeutului cu înșiruiri nesfârșite de fotografii și scurt-metraje strict secrete, care îi desfășoară în față anatomia fericirii sau nefericirii endemice a omului care îi cere ajutorul, îi mediază accesul la izvoarele dramelor sau bucuriilor sale de a fi. De cele mai multe ori, din păcate – o spun cu mare și împăcată tristețe – ființele umane (măcar) mulțumite cu propria existență sunt Rara avis. Psihoterapia este cea mai fascinantă poartă prin care putem intra în abisurile greu sondabile ori perceptibile ale arhitecturii oamenilor de oriunde. Este un privilegiu absolut și în aceeași măsură o responsabilitate colosală, față de sine, față de sinele celuilalt, față de alcătuirea universală. Oamenii ajung la psihoterapeut cu felurite forme de speranță asumat-realistă sau cu falsă speranță auto-administrată. Majoritatea vine cu o agendă cvasi auto-definită, rătăcită în istoria proprie, agendă care conține un deziderat central, o convingere absolutistă: psihoterapeutul are rolul de a îmi confirma că sunt fericit(-ă), că nu am nicio „problemă”, în niciun caz una majoră. Orice discuție devine caducă de aici încolo… .
Fără doar și poate, există oameni care decid să lupte cu izvoarele propriilor nefericiri. Aceștia sunt puțini, sunt cei care se iau la trântă cu propria istorie chinuită, cu partea aceea a istoriei personale pe care adulții care le-au fost în preajmă, în prima parte a vieții, au scris-o cu strașnică și susținută toxicitate. La trântă cu suferința subiectivă profundă, provocată de cvasi-totalitatea convingerilor și asumpțiilor false, distorsionate, despre sine, lume și viață – convingeri născute și cimentate prin acțiunea toxic-decisivă a adulților care le-au definit copilăria. Este atât de mult de povestit aici încât las restul pentru scrierile mele de mai târziu. Aș intra în zona infinită și ne îndepărtăm de scop.
De ce această introducere în psihoterapie ca negociere și poartă de intrare? Pentru a o lega de sensul non-tranziției mele către ”administrație” (v-am citat din enunțul întrebării).
Administrația publică centrală și diplomația sunt etichete, titluri. Ar trebui să fie însă responsabilități. Dincolo de etichete și titluri există – sau ar trebui să existe – vocație, apetență pentru a genera un bine social. De prea multe ori, cei care populează administrația, nu numai la noi, și-o reprezintă doar ca pe o sursă a prea-binelui personal. Odată așezați într-o poziție publică, prea mulți dintre ocupanți o transformă în opusul definiției acelei funcții. Virtutem simulant, superbiam exercent . Slavă Universului că mai sunt și dintre cei morali și iubitori de țară, printre aceștia, tot mai puțini însă…
Administrația publică a fost, pentru mine, de la început, un instrument prin care am făcut tot ce a depins de mine pentru ca oamenii pe care i-am sprijinit să primească din partea organismului social, a statului român – pe care îl reprezint în variate poziții profesionale – ceea ce i-au oferit acestuia, măcar o parte, un dram. Un dram de respect, de ajutor, de înțelegere, de compasiune.
Statul oglindește infrastructura oamenilor care alcătuiesc organismul social, iar organismul social românesc este profund devorat de patologii teribile, cu scheme de tratament volatile și mereu amânate.
Disoluția sau lipsa autorității, nepăsarea socială, obsesia sinelui, repudierea sau negarea celui de lângă tine, drama ,,caprei vecinului”, dispariția solidarităților, lupta de non-clasă, răsturnarea logicii stratificării sociale, abolirea normalităților și așa aproximative, dar funcționale, prăbușirea dirijată sau prin nepăsare voluntară a educației copiilor și tinerilor, proliferarea subculturilor, banditismul politic – toate acestea au prăbușit morala socială, trăirea comunitară, au mercantilizat și schimonosit relațiile dintre oamenii care trăiesc în același spațiu geografic, împart aceleași resurse, respiră același aer. Cel puțin în ultimele patru decenii. Ne-am sofisticat inutil limbajul, dar ne-am pierdut semnificațiile, ne-am diluat rațiunea, sensurile și simțurile lingvistice, cognitive și umanoide. Da, avem o societățe aflată în suferință profundă.
Interviu realizat de Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 6 din 7 februarie 2026
