Volumul „Rădăcinile dorului” semnat de poetul George Băicoianu, colaborator activ al mediului cultural românesc din Banatul sârbesc, se constituie într-o veritabilă hartă lirică a memoriei afective, a identității și a continuității spirituale.
Participant la festivaluri literare din această zonă și inclus în antologii precum „Cele mai frumoase poezii… Doamnelor în dar” și „Pe urmele Luminii… în vara poeziei!”, autorul se impune ca o voce distinctă, recognoscibilă prin echilibrul dintre emoția pură și controlul intelectual al expresiei.
Așa cum remarcă Nicolae Marinescu, Băicoianu este „un poet remarcabil, înzestrat cu harul de a-și controla intelectual inspirația lirică profundă și diversă, reușind o paradoxală simbioză între simplitatea expresiei și forța ei simbolică, evocatoare”. Această observație definește esența unei poezii care nu se risipește în exces verbal, ci concentrează trăirea în imagini cu valoare arhetipală.
Antologia „Rădăcinile dorului”, îngrijită editorial și susținută de prefața lui Petrișor Militaru și postfața lui Cristian Gabriel Moraru, este structurată în trei cicluri: „Regatul meu”, „Oameni și îngeri” și „Dor de Eminescu”. Încă din prefață, se subliniază apartenența poetului la o zonă a neo-lirismului contemporan, unde nostalgia devine principiu constructiv al discursului poetic, iar trecutul nu este simplă evocare, ci teritoriu al regenerării sensului.
În ciclul „Regatul meu”, poetul construiește un spațiu al copilăriei și al casei ca univers paradisiac. Poezia „Acasă” devine emblematică: „Nu e niciunde ca la tine acasă, / unde primăvara tihnește-n palme…”. Imaginea casei se transformă într-un axis mundi al identității, unde memoria familială, figura mamei și ritualurile simple ale satului capătă valoare sacră. În același registru, versuri precum „frământa bunica licăr de făină” sau „azi mama mi-a fost binecuvântare” fixează o poetică a autenticului rural, în care timpul nu distruge, ci conservă afectiv.
Ciclul „Oameni și îngeri” aduce în prim-plan figura morală a omului simplu, transfigurat în simbol etic. Poezia „Oameni simpli” evocă o lume a simplității sacralizate: „Buncii noştri au fost / De-o simplitate rară / Cu dragoste de sfinți…”. Finalul – „Dar noi ne-am depărtat / Spre alte rădăcini” – marchează ruptura contemporană de acest univers al purității originare. În „Oglinda mamei”, imaginea maternă se sublimează într-o viziune aproape hieratică: „În ochii mamei, o vedem cum umblă / Iar lângă ea, stau îngerii la rând”.
Ultimul ciclu, „Dor de Eminescu”, reprezintă asumarea tradiției ca reper suprem al lirismului românesc. Eminescu devine ax spiritual și model de conștiință poetică. În „Clepsidra cu ceruri”, eul liric se definește prin raportare la mitologia eminesciană: „Visa luceferi și prințese / venind pe urme care-au plâns”. Poezia „Dor de Eminescu” exprimă continuitatea acestei filiații spirituale: gândul poetului modern se întoarce mereu spre „lacrimi și nevoi”, adică spre condiția umană fundamentală.
În ansamblu, „Rădăcinile dorului” este o carte a memoriei transfigurate, în care dorul devine categorie ontologică. Spațiul rural, figura mamei, copilăria și mitul eminescian nu sunt simple teme, ci structuri de profunzime ale unei sensibilități poetice autentice.
Această poezie, așa cum o definește însuși spiritul volumului, nu caută spectaculosul, ci esența. În simplitatea ei aparentă se ascunde forța unei viziuni coerente asupra lumii, în care trecutul nu este pierdut, ci interiorizat.
În concluzie, „Lecția de nemurire” pe care o propune George Băicoianu este una a continuității prin memorie și poezie. Versul său se sprijină pe „temelii eterne”, construind o punte între fragilitatea umană și permanența valorilor spirituale. Astfel, „Rădăcinile dorului” devine nu doar o antologie, ci o mărturie lirică a unei identități care refuză uitarea și își caută nemurirea în cuvânt.
Articolul îl puteți citi în numărul din 1 august 2026
Mariana STRATULAT
