Cândva, în comuna Panciova au trăit numeroși români, cei mai mulți la Satu Nou, Doloave și Glogoni, apoi la Iabuca, dar și la Omoljica. Astăzi, în acest sat mai trăiește un număr foarte mic de români, iar printre ei se numără Vasa Bukin, un român care a crescut într-o familie de români și care vorbește cu regret despre pierderea românismului în satul său natal. Are un destin aparte, marcat de o viață dinamică, fiind mereu pe drumuri. Unul dintre aceste drumuri pornește din Omoljica, satul său natal, trece prin Panciova și ajunge până în îndepărtata Libie, în mijlocul deșertului, acolo unde munca l-a purtat departe de casă. Dar, oriunde s-ar afla, gândul lui se întoarce mereu la locul în care s-a născut, la familie, la biserică și, mai ales, la limba română pe care a învățat-o acasă.
Născut în 1968, la Omoljica, Vasa Bukin își împarte astăzi viața între Panciova și satul natal. La Omoljica îl cheamă pământul, agricultura și familia. Acolo locuiește mama sa, iar împreună cu fratele său lucrează terenurile familiei. Două tractoare și o combină sunt utilajele cu ajutorul cărora, an de an, încearcă să țină agricultura pe linia de plutire, într-o perioadă în care, spune el, munca este multă, iar prețurile produselor agricole sunt mici.
„Îmi place să mă ocup cu agricultura”, mărturisește Vasa. „În ultimii ani e foarte greu. Prețul este mic, dar este multă muncă.” Fratele său este cel care se ocupă mai mult de gospodărie și de pământ, Vasa fiind nevoit să își împartă timpul între agricultură și perioadele de muncă în străinătate.
De la Panciova lamalul Mediteranei
Din 2008, o bună parte din parcursul său profesional este legată de Libia. A ajuns acolo aproape întâmplător, după ce un coleg care trebuia să plece la muncă s-a îmbolnăvit și nu a mai putut merge. Vasa lucra atunci la o companie din Belgrad care trimitea muncitori în străinătate, inclusiv în Libia și Algeria, și își dorise de ceva vreme să plece.
Ocazia a apărut și, din acel moment, Libia a devenit o parte importantă a vieții sale.
A lucrat inițial în condiții dificile, în mijlocul deșertului, în domeniul petrolier. Astăzi lucrează ca mecanic de motoare diesel într-o companie libiană, într-un port în care se desfășoară activități legate de încărcarea petrolului în nave. Munca presupune responsabilitate și experiență, într-un spațiu în care utilajele și motoarele funcționează continuu.
Programul său este unul aparte: o perioadă în Libia, apoi o perioadă acasă, la Panciova și Omoljica. Compania îi asigură cazarea și masa, iar pentru a se descurca într-un mediu internațional a învățat limba engleză și chiar limba arabă.
A avut însă și momente în care a crezut că aventura libiană s-a încheiat. În 2020, pandemia de coronavirus i-a întrerupt contractul. A rămas opt luni acolo, iar la întoarcerea în Serbia a hotărât că nu se va mai întoarce în Libia. După o perioadă, însă, un fost coleg l-a sunat și i-a spus că este din nou nevoie de muncitori. A acceptat.
Omoljica de altădată
Dincolo de profesie și de călătoriile sale, Vasa Bukin rămâne profund legat de Omoljica. Pentru el, satul nu este doar locul nașterii, ci și locul unei memorii colective care se stinge încet.
Omoljica este astăzi o localitate cu peste 6.000 de locuitori. În urmă cu câteva generații, însă, comunitatea românească era mult mai numeroasă. Vasa își amintește că, până în anii ’40-’50 ai secolului trecut, aproape jumătate dintre locuitorii satului erau români.
Căsătoriile mixte și schimbările sociale au modificat structura populației localității. Mulți dintre cei care își cunosc originea românească nu mai vorbesc însă limba strămoșilor.
„Ei spun: eu sunt român, dar nu știu niciun cuvânt în română. Au nume de familie românești, dar vorbesc limba sârbă”, constată cu regret Vasa.
Printre familiile românești pe care le mai întâlnim astăzi la Omoljica se numără Bukin, Bincea, Jerina, Jova, Miošku și altele, mărturii ale unei prezențe românești care a lăsat urme adânci în istoria localității.
Poate tocmai de aceea, pentru Vasa Bukin, limba română are o valoare aparte. Nu a învățat-o la școală, ci acasă, de la mama sa, originară din Sân-Mihai, în timp ce tatăl său era din Omoljica.
Școala românească din sat a dispărut încă de la sfârșitul anilor ’50 sau începutul anilor ’60. Când Vasa a început școala, doar doi-trei copii mai vorbeau românește.
A dorit să învețe limba română literară, dar nu a avut parte de sprijinul unui profesor care să vină de la Panciova. Așa că a continuat să învețe singur, din ceea ce a deprins în familie și din ceea ce a citit.
Un loc aparte l-a avut și îl are ziarul „Libertatea”. Îl citea încă din copilărie și îl citește și astăzi. Pentru el, săptămânalul a devenit un mijloc de apropiere de lumea românească, o modalitate de a păstra legătura cu limba sa maternă și cu românii.
„În casa noastră se vorbește în limba română”, spune cu simplitate. „Chiar și soția, Jugoslava, care este sârboaică din Belgrad, se străduiește să învețe limba română”, afirmă Vasa. Într-o comunitate în care limba se pierde treptat, această afirmație capătă o semnificație aparte.
Biserica – singurul loc unde se vorbește românește
Dacă școala românească nu mai există, biserica a rămas unul dintre puținele locuri în care identitatea românească din Omoljica mai poate fi afirmată și transmisă.
Biserica Ortodoxă Română din Omoljica a fost construită în anul 1917. Înainte de ridicarea ei, românii din sat mergeau împreună cu sârbii la biserica sârbească. O parte dintre ei au rămas și după aceea în vechea tradiție religioasă.
Astăzi, paroh al bisericii este părintele Mircea Munteanu din Timișoara, care vine periodic pentru a săvârși Sfânta Liturghie. Vasa este unul dintre cei care țin biserica aproape de suflet. Vine împreună cu familia și este membru al Comitetului parohial, iar uneori este și cântăreț la strană. Atunci când este hramul bisericii, locașul se umple de credincioși, iar slujba se oficiază atât în limba română, cât și în limba sârbă. Uneori este invitat și un preot sârb, pentru ca și credincioșii sârbi prezenți să poată înțelege slujba.
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 19 septembrie 2026
Teodora SMOLEAN
