Procesul de asimilare a unei populaţii găsite de-a lungul timpului în poziţie de minoritate etnică sau naţională reprezintă un fenomen des întâlnit în realitatea europeană a secolelor rămase în urma noastră, dar şi în cea a zilelor pe care le trăim acum, la început de secol XXI.
În acest studiu ne-am propus să prezentăm unele dintre cauze, cursul de desfăşurare şi rezultatele procesului de asimilare a populaţiei româneşti din Banatul sârbesc, parte componentă a Provinciei Autonome Voivodina din cadrul Republicii Serbia, proces care durează de mai multe secole şi care este încă în curs de desfăşurare.
Este cunoscut faptul că românii reprezintă unul din popoarele băştinaşe ale Banatului multietnic şi multiconfesional, care însă datorită împrejurărilor istorice a fost expus unei asimilări puternice ca urmare a situaţiei confesionale, culturale, social-economice şi politice prezente în intervalul secolelor XVIII-XX. Populaţia românească din localităţile Banatului sârbesc, găsite în extrema vestică a arealului etnic românesc, a trăit din timpuri străvechi într-un mediu eterogen, în care convieţuiau cu coreligionarii sârbi şi cu alte popoare, neavând pe acest spaţiu o majoritate numerică care să îi asigure supravieţuirea etnică şi naţională în situaţia în care, până la 1865, erau ca enoriaşi încadraţi în Mitropolia sârbească de la Karlovci şi găsindu-se în acelaşi timp în poziţia de minoritari naţionali în cadrul Monarhiei Habsburgice (respectiv a Austro-Ungariei), iar din 1918 şi în cadrul statului iugoslav (respectiv cel sârbesc, în timpurile cele mai noi).
În ciuda faptului că în perioada de aproape trei secole (de la Pacea de la Požarevac din 1718 şi până azi), o parte însemnată a acestui corp etnic românesc s-a sârbizat, trebuie subliniat faptul că identitatea românească în această parte a Banatului istoric totuşi a supravieţuit, cu toate că această populaţie de etnie românească nu a fost niciodată încadrată în statul român.
dr. Mircea MĂRAN, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 32 din 12 august
