Iulian Ursulescu, o personalitate deosebită în peisajul artistic românesc și sârbesc, s-a născut în 1959 la Ecica și și-a perfecționat talentul și creativitatea în cadrul IATC „I.L. Caragiale” din București, unde a obținut diplomă de regizor. De-a lungul carierei sale impresionante, Iulian a adus la viață numeroase spectacole de teatru, atât în România, cât și în Serbia, îmbogățind repertoriul cultural al ambelor țări. Dedicat artei teatrale, el a pus în scenă lucrări de autori celebri, de la Molière la Matei Vișniec, realizând producții care au cucerit atât publicul, cât și critica teatrală. Colaborările sale fructuoase cu actori de renume și implicarea în televiziune, prin emisiuni multiculturale și filme documentare, evidențiază angajamentul său față de promovarea diversității culturale. Familia joacă un rol esențial în viața lui Iulian, având privilegiul de a colabora cu soția sa, actriță și poetă, și de a fi martor la succesul fiicei sale ca scriitoare. Cu o carieră marcată de premii și distincții, Iulian Ursulescu nu este doar un regizor renumit, ci și un adevărat pilon al culturii, un creator de excepție care îmbină tradiția cu inovația, inspirând generații de tineri talente.
Cum v-au influențat copilăria petrecută în Ecica și primii ani de educație în formarea personalității dumneavoastră artistice și ce momente din acea perioadă v-au îndreptat spre drumul regiei?
Copilăria mea la Ecica a fost copilăria copilului orfan de tată. Tatăl meu a murit pe un șantier din Germania pe când aveam nouă ani, plecat pentru ca să ne câștige nouă pâinea cea de toate zilele. A avut 39 de ani. Și acum mă întreb care a fost acel Dumnezeu care a hotărât să-mi ia tatăl și de ce tocmai mie. Am crescut cu mama și sora și am trăit din pensia primită din Germania. Înainte cu mai mulți ani a murit și mama mea. Acuma sunt copilul nimănui. Zice Minulescu:
„Doamne,
Fiindcă m-ai făcut așa
După chipul și asemănarea Ta
Pentru ce n-ai vrut să fiu și eu
Înclinat mai mult spre bine
Nu spre rău”
Lipsa tatălui mi-a marcat toată viața. Și acum îmi persistă în memorie două mirosuri din copilărie: mirosul parfumului ieftin pe care și-l punea tata după ras, duminica și mirosul supei cu tăieței pe care o făcea mama. Cea mai bună supă pe care am mâncat-o eu vreodată! Strada copilăriei mele a fost cea mai frumoasă stradă din lume! A avut mulți duzi. Vara, noi, copiii, ne urcam prin duzi să mâncăm dude albe și dude negre. Cele mai bune au fost la un vecin unde stăpâna casei nu ne permitea să mâncăm pe săturate. Dar ne descurcam… Eee, încă de la Eva cel mai dulce e lucrul interzis! Țăranii adunau dudele și făceau țuică. Bunicul mă lua cu el ,,la căzan”. Cel mai mare mister pentru mine era cum de, din dudele negre, iese rachiu incolor?!? Unde s-o fi dus culoarea dudelor? Vara alergam cu tălpile goale prin colbul străzii. Ce bucurie! Ploile de vară transformau praful în noroi, iar noi făceam din noroi așa-numitele „cocodăi”. „Cocodăile” erau făcute din ,,aluat” rotund și înfundat la mijloc; și noi le loveam de pământ să le sară capacele! Am avut mulți prieteni printre care și pe Cicia, prietenul meu care a venit în stradă din Bosnia împreună cu părinții, doi frați și două surori. Ceea ce e curios, este faptul că eu îi vorbeam lui Cicia în sârbește, iar el îmi răspundea în românește. Așa am învățat eu și limba sârbă înainte de a pleca la școală. Începând cu clasa a cincea, am avut norocul să am doi profesori de excepție: la limba română pe profesorul Adam Ogrin, care turna în noi gramatică și literatură română cu polonicul, iar la limba sârbă pe profesoara Liza Gherghinov. De la ei mi se trage dragostea pentru carte. Din școala primară am început să citesc mult și să cumpăr cărți, ceea ce fac și acum. În liceu lecturile mele erau interminabile. Cum terminam o carte, mă apucam de alta (au fost și nopți albe petrecute cu cartea în mână). Nu voi uita niciodată căldura bucătăriei bunicii mele unde am citit „La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu.
În timpul studiilor la IATC „I.L. Caragiale” din București, ce aspecte ale regiei de teatru v-au stârnit cel mai mult interesul? Ați avut un profesor sau un mentor care v-a marcat profund, oferindu-vă direcții esențiale în formarea stilului personal?
Primul contact cu scena – serbarea școlară. Profesorul Adam Ogrin a dramatizat ,,Scrisoarea a treia”, eu am fost Baiazid. Cu șalvari, turban, mustață (ha, ha, ha!). Din perspectiva de acum, cred că am fost comic! După terminarea studiilor am revenit la Ecica și cu trupa de acolo am montat trei spectacole: ,,Acești îngeri triști” de D.R.Popescu, ,,Noaptea furtunoasă” și ,,D-ale carnavalului” de I.L. Caragiale. În timpul liceului am urmărit cu regularitate cronicile FEST-ului de la Belgrad. Notam cu mare atenție nume de regizori și filme prezentate la acest festival. Cred că atunci s-a înfiripat ideea de a fi regizor de film. Am terminat liceul și deja eram hotărât că vreau la București, la IATC. Într-o bună zi, soră-mea și cu mine am plecat cu trenul spre București. Ajunși acolo, am tot întrebat cum să ajungem în centru. Ajungând în centru, am întrebat cum să ajungem la IATC. Am ajuns la Studioul ,,Casandra” – teatrul unde studenții de la regie își dădeau spectacolele de diplomă. De acolo am fost îndreptați spre Teatrul Național unde era, de fapt, sediul IATC.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 31 din 2 august 2025
