La ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional „Orfeu pe Dunăre”, Premiul „Coroana Euridicei” a revenit poetei Letica Milovanović din Bor, pentru cel mai frumos vers de dragoste: „Iubirea este cuibul rândunicii, sub streșina unde răsare/ doar ea decide dacă va zbura în lume albă / sau va scoate puii aici, ca să rămână pentru veșnicie”. Acest vers apare la finalul poeziei „Iubirea nu are zile mai bune”. Cu siguranță, această expresie sufletească străbate întreaga poezie cu un mesaj excepțional, indiferent de tonalitatea oarecum melancolică.
Letica Milovanović (23 ianuarie 1970) este de origine din Žagubica, unde a absolvit şcoala elementară. Școala medie de profil matematic-tehnic a absolvit-o la Majdanpek, unde a lucrat o perioadă ca bibliotecară în biblioteca orașului. Din 1995 locuiește și lucrează la Bor.
În 2019, la cea de-a 64-a ediție a Târgului de Carte, atunci când și-a publicat prima carte, a primit o Diplomă de Recunoștință pentru conservarea limbajului arhaic specific unui teritoriu, în colecția de povestiri „Da se džakamo u O’molju”. Este deținătoare a numeroase diplome și recunoștințe pentru proză și poezie.
Letica Milovanović scrie atât proză, cât și poezie. În proză și poezie, valorifică avantajele locului său natal din Homolje, folosind spațiul geografic și etnografic autohton pentru a exprima atât experiențe personale, cât și teme universale. A publicat două romane: „Dama iz Gospođinaca” și „Osuđena na Greh”, volumul de poezii „Da reči uzalud ne lete”, volumul de povestiri „Da se džakamo u O’molju” și o nuvelă.
Poezia dumneavoastră premiată leagă iubirea de cuibul de rândunică – un adăpost sigur, dar și un loc al deciziei. Cum ați ajuns la această metaforă și ce înseamnă acest simbol pentru dumneavoastră?
- Conceptul de iubire este inseparabil de cel de fericire; iubirea și fericirea se asociază imediat cu familia. Am avut o copilărie frumoasă și fericită și îmi amintesc cu bucurie că, în casa noastră, domnea mare veselie atunci când rândunica își făcea cuib sub streșină și puii ieșeau din ou. Se spune că rândunica nu își face cuib oriunde, ci doar sub acoperișul unde domnește armonia și respectul. Cuibul unei rândunici tinere simboliza progresul în familie, sănătatea, bucuria și darul lui Dumnezeu. În același timp, cuibul era un adăpost sigur. Familia era unită, domnea armonia, respectul și iubirea; ne simțeam protejați, iar cuibul rândunicii reprezenta acest sentiment de siguranță.
Lirica dumneavoastră este adesea descrisă ca intimă și introspectivă, în timp ce în proză folosiți vocea strămoșilor și a locurilor natale. Cum reușiți să împăcați aceste două expresii – tăcerea poeziei și „zgomotul” prozei?
- Simplu. În poezie, vorbesc cu vocea delicată și fragilă a unei femei care iubește, care se poate dezamăgi de oameni sau de ea însăși și reacționează subtil la nedreptate. În proză, aceeași femeie capătă forță, dar nu se transformă în vreun haiduc sau protector al săracilor; pur și simplu ia atitudine față de nedreptate. Scriu poezie când sunt fericită, când emoțiile frumoase mă copleșesc. În proză, inspirația vine din conștiința oamenilor și din nedreptățile lor, fie ele conștiente sau inconștiente, și nu ca întâmplare individuală, ci în general. O observație minoră într-un sat sau într-o stradă poate deveni sursa unei întregi povestiri sau roman.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 38 din 20 septembrie 2025
