Trăirea autentic românească implică o întoarcere la valorile și tradițiile care definesc identitatea noastră culturală și spirituală. În contextul actual al globalizări, unde influențele externe sunt omniprezente, păstrarea și cultivarea specificului românesc devine un act de rezistență culturală și o formă de a ne revendica rădăcinile.
Conținuturile vieții și culturii naționale ale românilor din Banat, precum și ale celorlalți locuitori ai Voivodinei, au fost bogate și diversificate, evoluând de-a lungul diferitelor perioade istorice. Din punct de vedere geografic, acestea au fost influențate de evenimentele istorice și culturale din regiune.
Ar fi greșit să căutăm obiceiurile sau credințele de parcă ar fi coloana vertebrală a vieții familiale și sociale a țăranului român. În primul rând, țăranul român, agricultor sobru și rațional, era departe de a fi, de exemplu, superstițios. El accepta pur și simplu credințele femeilor în vârstă ca tip de obicei, rămânând în esență doar un observator, care echivala practica de a îndeplini obiceiul cu contribuția sa conștientă la păstrarea tradițiilor populare.
„Obiceiurile sunt norme de comportament într-un anumit mediu, iar cu simțul pentru măsură specific românilor, țăranul român le menținea în împrejurările dictate de condițiile date – naturale și sociale. Doar comparațiile persistente ale cercetătorilor arătau că evoluția firească a anumitor obiceiuri (fie că era vorba de dezvoltare ulterioară sau dispariție) a fost perturbată de intervențiile învățătorilor originari din România sau a celor influențați de literatura din România. Aceștia, prin introducerea unor obiceiuri pe care le considerau reprezentative pentru români, au modificat existența sau inexistența acestora, afectând vechea tradiție a unui anumit flux migratoriu.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 28 din 13 iulie
