În peisajul cultural al românilor din Voivodina, numele lui Vasa Barbu se remarcă prin statornicie și dăruire. Născut la 9 februarie 1956, la Uzdin, el și-a dedicat întreaga viață cuvântului scris și activității culturale, devenind editor, poet, jurnalist, critic literar, publicist, traducător și om de cultură.
Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București (1979), Vasa Barbu a construit, de-a lungul a peste cinci decenii, o operă vastă și diversă, publicată în peste 50 de reviste și antologii din Serbia și România.
Autor de volume de poezie, studii monografice și traduceri, dar și redactor și coordonator al unor importante publicații, el a condus Editura „Libertatea” între 2001 și 2021, perioadă în care a editat peste 230 de cărți, oferind comunității literare un patrimoniu de durată.
Distins cu diplome și plachete de instituții culturale din Serbia și România, Vasa Barbu rămâne un simbol al devotamentului față de literatură și cultură, un om care a transformat pasiunea pentru cuvânt într-o misiune de viață.
Astăzi, în postura de pensionar, dar cu aceeași energie creatoare, el continuă să inspire prin exemplul său de consecvență, sensibilitate și responsabilitate culturală.
Cum arăta Uzdinul copilăriei dumneavoastră și ce imagini v-au rămas ca prime „poeme vizuale”?
Uzdinul copilăriei mele era întru totul diferit decât cel de azi. Era un sat cu mult mai multă căldură sufletească pentru toţi consătenii şi cei ce îl vizitau. Pentru orice exista tragere de inimă, pasiune, entuziasm şi elan. Oamenii se ajutau între ei la orice – la muncile câmpului şi în gospodărie, la evenimente vesele (botezuri, nunţi, praznicuri, zile de naştere şi onomastice) şi triste (cazuri de îmbolnăviri, accidentări sau decese), respectiv la orice eveniment din viaţa personală sau comunitară a sătenilor. Astăzi, toate cele ce s-au întâmplat în copilăria mea, au rămas doar amintiri minunate despre viaţa de odinioară, amprente stocate în memoria mea şi îmbrăcate în veşmitele nostalgiei care mă însoţeşte la fiecare pas, ceea ce se reflectă evident şi în versurile mele, care sunt, metaforic vorbind, o imaginară maşină a timpului cu care pot zbura cu mare uşurinţă în zona de confort şi de inocenţă din anii copilăriei. Vă recomand, în acest sens, să-mi citiţi poeziile „Plopul meu”, „Ca într-o poezie naivă” sau „Kilometrul zero”. Retrăiesc deseori, în mintea şi amintirea mea, clipele când umblam haihui pe drumurile şi potecile din jurul satului, apoi când mergeam pe jos până la Timiş sau de-a lungul liniei de cale ferată, zilele în care duceam mâncare şi apă oamenilor care făceau manual (din pământ şi lut) şi „frigeau” în cuptoare improvizate (prin 1963) cărămida pentru noua mea casă (zidită în 1964), la fel când ne duceam cu trăsuri împodobite cu chilimuri să chemăm rude şi prieteni la nunţi. De asemenea îmi amintesc cum adunam fâni sau paie şi le aduceam acasă cu trăsura trasă de cai. Să nu mai zic cât de mare plăcere ne prilejuia culesul de struguri în via noastră sau a bunicilor, dar şi plecarea cu trăsura, în zori de zi, la târgurile de la Dibilecia (Debeljača) sau până la stâna de lângă Ierkovaţ (Jarkovac), unde păşteau oile noastre. Aminitiri frumoase am şi când este vorba de călătoriile cu trenul – am şi o poezie cu acest subiect: „Sfârşit de mileniu într-o gară din Banat”, prima mea călătorie la Novi Sad fiind realizată pe vremea când eram elev de clasa a V-a, dar nu pot uita nici primele călătorii la Zrenianin, Ovcea, Vârşeţ sau Belgrad, respectiv până la Peştera Postojina (Slovenia), după care au urmat primele călătorii cu trenul la Timişoara sau Arad, via Kikinda şi Jimbolia (tot ca elev de clasa a V-a). Îmi amintesc şi cum arăta şi ce sentimente îmi provoca despărţirea în gara Uzdin de cei ce plecau în Italia, în drum spre America (şi pe mine, la o distanţă de mai mulţi ani, m-au însoţit rudele şi vecinii când am plecat, în toamna lui 1975, la studii la Bucureşti). Din aceeaşi gară am plecat cu trenul, via Belgrad, spre Split şi apoi cu vaporul până pe Insula Hvar din Marea Adriatică, la Jelsa (azi în Croația), unde mi-am petrecut prima vacanţă la mare. Să nu mai vorbesc de descărcatul trăsurii cu porumb şi bucuria noastră când găseam pe fundul ei mere sau moşmoane, apoi de zilele în care umblam desculţ prin noroi („imală” sau „bobală”), de participarea mea la întrecerile şcolare din diferite obiecte, ş.a.m.d. Am trăit într-o ţară mare, care se numea Republica Socialistă Federativă Iugoaslavia, aşa că multe din cele întâmplate mie şi oamenilor din jurul meu sunt legate de acea comunitate şi de acele vremuri. Aceste imagini şi numeroase altele au rămas neşterse în memoria şi-n sufletul meu, aşa că este suficient un dram de ceva sau un mic detaliu, o întâmplare neaşteptată ori altceva, ca amintirile mele să reînvie sub formă de poezie, să devină o conjunctură între cele trăite cândva, iar acum reproiectate în mintea mea, şi apoi pe hârtie, ca nişte „poeme vizuale”.
Care a fost primul moment în care ați simțit că scrisul poate deveni o formă de destin, nu doar de joacă?
Şi eu mă întreb deseori, din perspectiva de azi şi pornind de la distanţa de timp parcursă, care a fost momentul în care am simțit că scrisul poate deveni o formă de destin, nu doar de joacă… Poate că atunci când am descoperit, cu totul întâmplător, un caieţel cu unele însemnări şi poezii pe care regretatul meu tată, Gheorghe, le-a scris în armată, dar poate m-a derminat şi faptul că bunicul meu dinspre mama, Ioniţă Bochianţ, care lucra la Primăria Uzdin pe post de curier şi se ocupa şi de ordinea din birouri, mă lua deseori cu el şi acolo îmi dădea o maşină de scris şi câteva foi de hârtie şi astfel mă „antrenam” în ale dactilografiatului (pot zice că am fost dactilograf autodidact, aşa că mai târziu mi-am cumpărat o maşină de scris de la Belgrad, la care mi-am dactilografiat singur (când am absolvit în 1975, Liceul din Covăciţa) lucrarea de bacalaureat vizând poezia lui Vasko Popa (mentor prof. Lazar Milankov), iar cu o altă maşină de scris mi-a scris lucrarea de licenţă cu tema „Uriaşi şi pitici în basmul popular românenesc şi sârbesc”, când am absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Buucureşti (în primul semestru al anului 1979, fiind îndrumat de mentorul meu prof. dr. Octav Păun, şi avându-i în comisia de examinare pe profesorii universitari Ion Rotaru și Pavel Ruxăndoiu. Poate că m-a determinat să scriu și faptul că prin 1970 la Uzdin organizația locală de tineret, sub îndrumarea lui Ioniţă Bosică (corespondent şi colaborator la „Libertatea”, dar şi fotbalist şi antrenor de tenis de masă şi participant la „Cupa Libertăţii”), a editat la şapirograf o publicaţie periodică – „Informaţia Uzdinnului”, care a adunat în jurul ei mulţi tineri şi pe unii elevi, cum eram eu şi Ana Niculina Sârbu (Ursulescu), ea devenind jurnalistă la Radio Novi Sad, dar şi alţi tineri mai târziu au devenit jurnalişti: Petru Onciu şi Florin Ţăran (la Radio Novi Sad şi „Libertatea”), pictoriţa Silvia Motrorojescu şi profesorul de arte plastice Adam Docleanu (ulterior jurnalist la Radio Novi Sad). Mai târziu (în 1973) am redactat şi eu însumi „Informaţia Uzdinului”, împreună cu Iova Dalea (directorul Căminului Cultural „Doina”) şi cu Sima Onciu, jurnalist la Radio Covăciţa şi Radio Novi Sad. Primele poezii le-am scris în şcoala elementară şi unele dintre ele mi-au fost publicate de revista „Bucuria Copiilor”, redactată de scriitorul Mihai Avramescu. Când am fost elev al Liceului „Mihajlo Pupin” din Covăciţa (între anii 1971 şi 1975), am continuat să scriu poezii şi să mă includ în activitatea periodicului şcolar „Srednjoškolac“, pe care un anumit timp am avut onoarea să-l redactez şi realizez tehnic la şapirograf în limbile sârbă, slovacă, maghiară şi română, dar şi să contribui la redactarea emisiunii pentru liceeni „Školsko zvonce“, transmisă în limbile amintite la Radio Covăciţa. În anii de liceu am organizat întâlniri muzical-poetice şi sportive cu elevii Şcolii Medii de Economie „Dositej Obradović“ din Alibunar. Din anul 1972 am început să colaborez cu diferite informaţii şi alte texte jurnalistice la săptămânalul „Libertatea“ şi la Radio Novi Sad (emisiunea „Sâmbăta pe unda medie“), mai apoi la revista „Tribuna Tineretului“ (îndeosebi cu redactorii Petru Tomici şi Teodor Munteanu, iar în 1975 Ion Bălan, redactorul şef al revistei de literatură, artă şi cultură „Lumina“, mi-a publicat prima poezie – „Cerneala invizibilă” – în această revistă, după această poezie fiind intitulat volumul de poezii cu care am debutat la Editura Libertatea (în 1997), când ea l-a avut redactor-şef şi responsabil pe poetul Nicu Ciobanu. În 1975 la Uzdin am elaborat şi redactat la şapirograf o mini antologie cu versurile poeţilor din localitate. Şi tot la Uzdin am fost membru al Cenaclului Literar „Ion Bălan“, care se întrunea în casa medicului generalist Petru Dimcea din strada Mihai Eminescu, unde se află în prezent Casa Românească a Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus“. Tot pe când eram liceean, am participat şi la Novi Sad la constituirea Tineretului Literar din Voivodina (îmi amintesc de prezenţa lui Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Teodor Munteanu, Felicia Marina Munteanu, Ileana Ursu, Ioan Baba, Petru Tomici…). Să nu mai vorbesc de faptul că mulţi jurnalişti şi scriitori, pe lângă cei deja amintişi, veneau deseori la Uzdin, leagănul festivalurilor românilor de la noi (de muzică şi folclor al adulţilor, al copiilor – „Copiii noştri cântă“, de muzică uşoară – „Tinereţea Cântă“, de recitatori – „Sub drapelul revoluţiei“… sau în vizită la pictoriţele naive), şi astfel i-am cunoscut şi eu (de exemplu, pe Florin Ursulescu, Costa Toader, Costa Roşu, Ion Bălan, Mihai Avramescu, Miodrag Miloş…), în plus mai treceam din când în când şi pe la redacţiile de la Radio Novi Sad, „Libertatea“ şi „Tribuna Tineretului“, astfel că mulţi m-au cunoscut încă de la vârsta când eram elev de şcoală elementară şi medie. La Uzdin, în Căminul Tineretului şi în Căminul Pompierilor, s-au ţinut şi unele simpozioane ştiinţifice internaţionale ale Societăţii de Limba Română, condusă pe atunci de prof. dr. Radu Flora, pe care le urmăream cu mare atenţie.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 7 din 14 februarie 2026
