Inițial am vrut să scriu despre perfecțiune, dar mi-am dat foarte repede seama că nu mai e la modă. De ceva vreme bună recunoaștem că nu suntem perfecți, dar nu și delăsători. Ne credem civilizați, moderni, europeni, frumoși, deștepți și avem ceva în comun… suntem cam delăsători.
Delăsarea impune negația prin definiție, dar nu e atât de nevinovată pe cât pare, iar cei care o propagă sunt pe departe de a fi inocenți. Mai mult de atât e molipsitoare și atacă în masă. Poate unul dintre cele mai banale exemple ar fi atunci când suntem într-o relație. Uităm de noi când în vizorul nostru apare o persoană pe care, poate, o iubim. Cât de ușor ne manipulează acel „cineva”, nu pentru că vrea, ci pentru că noi îi permitem. Delăsarea respiră prin toți porii vieții noastre și de cele mai multe ori apare atunci când omul își pierde sensul existenței. Psihologul social german Erich Fromm afirmă că „o soartă nefericită este consecința unor alegeri greșite”. Deci, suntem responsabili pentru ceea ce (nu) facem. În plus, provoacă și nemulțumire. Dacă ar fi să facem o anchetă cu cei indignați din cauza celor care se află la guvernare, vom afla că mulți nici nu au votat sau nu iau în serios această obligație. Leneșii sunt ași în răspândirea acestui virus pasiv și doar corupții sunt cu o treaptă mai sus. Am găsit inculpatul din cauza căruia sistemul politic și cel juridic sunt în stare de prăbușire. Și celelalte sisteme. Da, așa facem de obicei, căutăm vinovați în alții și uităm că prin acest gest, deloc elegant, fugim de responsabilitatea de organizatori ai delăsării. De câte ori nu ne dorim să facem sau să organizăm ceva, iar dorința rămâne la nivel de idee? Realizarea acțiunii durează cât avântul.
Cu toate opțiunile și posibilitățile pe care le avem, ne lăsăm ușor pradă rutinei. La cealaltă extremă avem exemple care poate ar avea un sac de motive să se împrietenească cu delăsarea. Dar nu tac pentru că speră să schimbe ceva, undeva. Un exempu ar fi actrița Milena Radulović din Belgrad care a învins frica și a făcut un pas extrem de important în dezvăluirea adevărului despre ceea ce i s-a întâmplat. Sigur nu i-a fost ușor să povestească despre cea mai urâtă și nefastă întâmplarea din viața ei, violul. Și unde mai punem confruntarea cu cel care i-a lăsat amintirea că nu a putut să se apere? Nu a putut să uite, iar întreruperea unei tăcerii de mai mulți ani ne dovedește că nu a putut să accepte delăsarea. Dimpotrivă, era mai greu să ascundă un monstru care trăia fără nicio mustrare de conștiință, crezând că are o putere absolută asupra victimelor sale. Tăcerea despre ce i s-a întâmplat nu a fost un semn al delăsării, ci o încurajare că într-o zi va putea să iasă în public și să spună adevărul. Să apere alți copii. Un alt exemplu ar fi Larisa Butnariu din România care, după ce a cunoscut calvarul unei fete a nimănui și a tuturor, luptă împotriva traficului de persoane. Ar fi fost mai ușor să se ascundă. Da, împotriva delăsării e nevoie de curaj…!!!
Otilia PESCARIU
Articolul integral îl puteți citi în numărul 6 din 6 februarie 2021
