De-a lungul unei vieți puse în slujba valurilor mării și disciplinei militare, Slobodan Milinković a împletit experiențele sale ca ofițer naval cu sensibilitatea profundă care îl definește ca poet. A navigat pe numeroase mări și chiar pe „Galeb”, vasul păcii al mareșalului Tito. Experiențele maritime și rigorile vieții militare s-au transformat în poezii pline de profunzime și emoție. După pensionare, s-a întors în orașul natal, Vârşeţ, căruia i-a dedicat majoritatea creațiilor sale, devenind o voce recunoscută și apreciată în literatura locală.
Slobodan Milinković s-a născut în satul Dub, comuna Bajina Bašta. Copilăria sa a fost marcată de mutările frecvente ale familiei. În 1947 s-a mutat împreună cu mama în Jajce, lăsând-o pe sora mai mare în grija bunicii, iar apoi s-au întors în Dub, unde s-a născut cea mai mică soră. Ulterior, familia s-a stabilit la Sremska Mitrovica, iar în 1951 s-a mutat la Biserica Albă, din cauza transferului tatălui său, angajat în unitatea cavaleriei și însărcinat cu paza închisorii. Amintirile copilăriei sale rămân legate de joaca la scăldat în râul Nera, unde, fără să-și dea seama, copiii de vârsta lui treceau uneori granița spre România.
-Apoi, lucrurile au evoluat în felul următor. În Biserica Albă am terminat primele șase clase de școală elementară. Sora mea cea mai mare s-a înscris în anul întâi la Școala de Pedagogie. Era foarte dificil să întreții familia cu un singur salariu. Astfel, tatăl meu a cerut să fie mutat din Biserica Albă în Vârșeț. Am terminat școala și m-am înscris la Liceul din Vârşeţ. Trebuie să spun, nu pot să evit: tatăl meu era un om foarte impulsiv. Am simțit că, de la a fi un elev eminent în clasa a VIII-a, am ajuns în situația de a fugi de acasă, pentru că el o maltrata pe mama mea. M-am înscris la Școala de Subofițeri, clasa a X-a, în localitatea Divulje. Este o localitate mică între Trogir și Split. Este o așezare pur militară; nu era niciun civil acolo. Acolo era doar marina, cu toate unitățile ei: Uzina Electronică Navală, Școala de Subofițeri ai Marinei, Academia Militară Navală, hidroavioanele… Am mințit că merg la bunica în Dub să o ajut la muncă în timpul verii. Am falsificat semnătura tatălui meu și am mers la testarea pentru Școala Militară.
De ce m-am înscris la Școala Militară? Pentru că am simțit și am înțeles că Școala Militară era drumul potrivit pentru mine. Nu mai puteam rămâne așa; eram deja în primul an de liceu. Nu învățam, pur și simplu evitam să stau acasă. Am ajuns la concluzia că trebuie să iau o decizie: ori mă duc la unchiul meu, la Loznica, ori mă întorc în sat, ori la vreo rudă, dar cu tatăl meu nu se putea termina școala. Tatăl meu era milițian. Pentru societate era un om foarte bun, dar pentru familie – cel mai rău. Când m-am căsătorit, i-am spus soției: „Noi doi vom avea mâncare pentru patru oameni și când va veni un copil – pentru șase – doar să nu fim flămânzi”. În copilăria mea am fost mai mult flămând decât sătul. Am înțeles atunci că luasem o decizie bună.
Când am venit acasă la sfârșitul primului semestru, mă bucuram să-mi văd mama, dar și pe tata – era ianuarie, în anul 1960. Plecasem în 1959. Când am ajuns acasă, mama făcea plăcinte, dar m-am întristat de ceea ce am văzut – totul era aruncat pe jos, spart. Tatălui îi plăcea să bea. Știți, în Dalmația există un blestem care spune: „Să dea Dumnezeu să ți se mărite fiica cu un fiu care este singurul copil în familie”. El era singur la părinţi. Făcea ce voia, cât voia. La acea vreme, în miliție erau căutați patrioți, dar nimeni nu întreba ce fel de om era cineva în familie, mărturisește Slobodan, emoționant și sincer.
Slobodan Milinković a terminat școala la Šibenik. După absolvire, a primit transferul tot la Šibenik, în cadrul echipajului local. A ajuns acolo la vârsta de 19 ani. Era pe un vas-tanc de 51 de metri lungime, care putea transporta patru tancuri. Era un vapor de transport, iar comandantul său era Ljubiša Vujinović, un ofițer ambițios. După Academia Militară, a urmat și Academia Superioară de Comandă și Stat Major, care astăzi corespunde Școlii Naționale de Apărare – o formă de studii superioare, echivalentă cu un master militar.
M-au numit imediat locțiitor al comandantului, pentru o perioadă de șase luni. În tot acest timp, am avut grijă de navă și m-am descurcat foarte bine. Eram printre cei mai buni și am fost propus să merg la o școală în Rusia. Am fost la controlul medical, totul era în regulă, dar ulterior totul s-a năruit, având alt deznodământ. Colegul care a mers în locul meu avea un general care îl susținea; s-a intervenit. Eu m-am adresat personal comandantului Marinei, încălcând astfel disciplina militară. Am încălcat disciplina — ar fi trebuit mai întâi să mă adresez superiorului meu direct, urcând treptat pe lanțul ierarhic până la nivelul celui care putea lua o decizie. Când m-a chemat în fața sa căpitanul flotei, trebuia, de fapt, să mă sancționeze. Atunci am luat al Șaselea Congres al Uniunii Comuniștilor din Republica Populară Federativă Iugoslavia și discursul tovarășului Tito, unde la punctul 5 era scris: „Orice cadru militar împotriva căruia s-a făcut o nedreptate se poate adresa direct mie”. I-am arătat acel pasaj și i-am spus că nici comandantul Marinei nu este mai presus de tovarășul Tito. Au înțeles atunci că eram bine informat și că, într-un fel, l-am umilit pe general, așa că nu m-au pedepsit.
În anul 1964, subofițerii nu trebuiau să urmeze studii superioare, deoarece școala lor îndeplinea cerințele Armatei Populare Iugoslave. În același an, în timpul Jocurilor Olimpice, Slobodan se afla împreună cu un prieten, un tip cam problematic, care l-a invitat la el acasă.
- Deodată, în faţa mea a apărut renumitul general Uzelac. Nu știam că era tatăl prietenului său. Deși era îmbrăcat în civil, m-a ridicat imediat și a stat drept, în poziție de respect. A doua zi m-a chemat generalul. Comandantul flotei m-a întrebat: – Ce-ai mai făcut de data asta?
Am spus: – N-am făcut nimic. Am intrat în birou, iar generalul m-a întrebat de când mă împrietenisem cu fiul lui și de ce. I-am explicat că fetele noastre erau prietene și așa ne-am apropiat. Apoi mi-a spus că, după ce discutase cu soția sa, ajunseseră amândoi la concluzia că fiul lor devenise mult mai echilibrat și mai serios de când se împrieteni¬se cu mine. În semn de recunoștință pentru influența bună pe care o aveam asupra băiatului său, când m-am îmbarcat din nou, m-a transferat la Uzina Navală din Šibenik, unde se lucra în regim civil. Atunci i-am spus care era cea mai mare dorință a mea: să pot merge la studii. Generalul a fost de acord pe loc și a ordonat superiorului meu să mă trimită la facultate, dar cu o singură condiție: după fiecare examen să-i prezint personal carnetul de student. Am absolvit Facultatea de Științe Organizaționale din Zagreb la termen, fără întârziere. După aceea am fost promovat în gradul de ofițer – și așa a început cariera mea de ofițer. Mai întâi am fost transferat ca instructor pentru ofițerii marinarilor străini. Era o funcție asemănătoare cu cea a unui diriginte – trebuia să am grijă de toate aspectele legate de cursanți.
În anii formării sale militare, Slobodan Milinković s-a remarcat nu doar prin disciplină și seriozitate, ci și prin talent și ambiție. În timpul pregătirilor practice și al competițiilor din diverse discipline – canotaj, navigație cu vele, manevre maritime – el și echipa sa au reușit să învingă o generație considerată mult mai experimentată.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 46 din 15 noiembrie 2025
