Anamaria Pîslaru provine dintr-o familie care a trăit din teatru și în teatru. Tatăl ei, Dumitru Pîslaru a fost actor și director la teatrul din Brăila și Galați, timp de 20 de ani. Mama ei, Cecilia Pîslaru a fost regizor tehnic, timp de peste 20 de ani, la Teatrul muzical din Galați și la Teatrul dramatic „Maria Filloti” Brăila. Prin urmare, Anamaria Pîslaru a absolvit Instituția de Teatru din Târgu Mureș în 1984, după care a fost angajata teatrului din Brăila, până în 1990, când a venit, prin concurs, la nou înființatul Teatru Masca din București.
Cum a fost copilăria dumneavoastră? Ce amintiri vă leagă de acea perioadă a vieții?
Să vorbesc despre copilăria mea este un fel de exercițiu pentru întreținerea memoriei afective. Poate că a trecut foarte mult timp și amintirile încep să se estompeze, poate că unele secvențe din anii adolescenței nu mi-au plăcut și am vrut să le șterg din minte, dar au rămas în suflet … am avut o copilărie frumoasă, legată de teatru, sport și dans. Am crescut în teatru și cred că aceasta m-a ajutat să-mi întăresc caracterul ca și când aș fi fost în armată. Am deprins disciplina, corectitudinea, onestitatea, empatia, curajul, forța și energia unui pușcaș marin.
Talentul se moștenește, se învață sau sunteți de părere că un om care este născut cu o anumită înclinație pentru un anumit domeniu va face performanță indiferent de ceea ce moștenește de la părinți?
Nu știu să definesc talentul. Știu ce înseamnă pasiunea, dăruirea, atracția irezistibilă a scenei. Mi-am pus întrebarea aceasta, am moștenit pasiunea pentru teatru de la părinți sau este alegerea mea, în urma felului în care am crescut, a modului în care am fost educată? Cred că ambele variante sunt corecte. Am simțit că actoria este ceea ce vreau să fac. La 18 ani, în ciuda sfaturilor tatălui meu, am ales calea mea. Am mers apoi, aproape cu ochii închiși, simțind mai mult, analizând mai puțin, în direcția unde provocarea era mai îndrăzneață, unde era mai puțin confort și mai multă muncă. M-am supus unor încercări chinuitoare, am trecut prin școala umilinței, am făcut sacrificii personale, am ratat multe momente importante din viața celor dragi și nu am așteptat niciodată „recunoaștere”. Știu, după atâția ani de stat pe scenă, că nu poți măsura talentul, dar poți să vezi aura unui actor, de cum pășește pe scenă. Cred că am moștenit iubirea pentru teatru, așa cum am moștenit iubirea pentru oameni, animale, plante, Dunăre, Băragan și tot ce respiră viață pe planeta aceasta a noastră …
Din 1990 și până în prezent, sunteți angajata Teatrului Masca din București, despre care se poate spune că a devenit a doua casă a dvs. Cu ce emoții pășiți pe scenă azi, după trei decenii petrecute în lumea teatrului?
Nu știu când a trecut timpul. Vorbeam despre curaj…în august 1990, am fost angajată prin concurs la Teatrul Masca, nou înființat. Am lăsat la Brăila tot. Copilul, casa, teatrul. De atunci, sunt prezentă în existența Teatrului Masca, cu toata ființa mea, punând devenirea teatrului înaintea mea și a familiei mele. Sunt emoționată de fiecare dată când joc, chiar dacă „scena” este pe stradă, în parc, pe un maidan în spatele blocurilor sau pe un tăpșan la marginea unui sat. Pentru mine aceasta contează cel mai mult. Să joc! Să mă întâlnesc cu cât mai mulți oameni. Să mă desprind de sala de teatru, unde spectatorul vine special pentru a lua parte la actul artistic, și să ajung la spectatorii care nu se așteptau, nici nu le trecea prin cap că ar putea vedea un spectacol în „mediul lor”. Reacțiile acestor spectatori sunt neprețuite. Se poate spune că le-am cam văzut, simțit, experimentat pe toate. Dar, în teatrul nostru, fiecare spectacol nou este o nouă încercare pentru minte, suflet și … condiția fizică. Nu am timp să îmbătrânesc!
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 3 din 15 ianuarie 2022
