,,Atacurile şi crimele comise împotriva profesioniştilor din media au atins cote alarmante în ultimii ani, creând un climat de teamă şi nesiguranţă. Mulţi jurnalişti au fost ameninţaţi, atacaţi şi chiar ucişi din diferite motive, inclusiv afilierea lor politică. În plus, reprezentanţii mass-mediei îşi exprimă mereu îngrijorarea cu privire la siguranţa personală ca fiind cea mai mare provocare de a-şi îndeplini atribuţiile lor profesionale,” precizează jurnalistul de război Mario Balint, care în interviul acordat în exclusivitate săptămânalului ,,Libertatea” redă câteva secvențe din împrejurările cu care s-a confruntat zi de zi pe teren în calitate de corespondent special al SRR, îndeosebi din războaiele din Croaţia – 1991, Transnistria – 1992, Kosovo şi fosta Iugoslavie – 1999, Afghanistan – 2002 – 2018, Irak – 2003 – 2010.
Ca redactor responsabil al portalului de știri M-securitynews.ro și al Postului de Radio Reșița, Mario Balin urmărește realitatea românilor din țară, dar și a celor de pretutindeni, astfel că ne-a interesat să aflăm și care este statutul jurnalistului în momente de proteste, revoltă, nemulțumiri, dar și cum a început colaborarea sa cu C.P.E. ,,Libertatea”.
Cum îl putem defini pe Mario Balint?
Greu! Sunt un jurnalist neliniștit, curios și, cum spunea un prieten de-al meu, mereu revoltat. Mă revoltă toate acțiunile, gesturile, atitudinile care intră în contradicție cu valorile fundamentale – libertate, dreptate socială, egalitate de șanse -, dar și lipsa de reacție a semenilor mei în legătură cu nenumăratele atentate și abuzuri care au devenit o normalitate în lumea în care trăim. Sigur, mă nemulțumește și mă revoltă și atitudinea unor confrați care refuză să vadă lucrurile fundamentale din jurul lor, alegând subiecte frivole, de can-can, în detrimentul publicului în slujba căruia ar trebui să se afle.
Putem spune că orientarea d-voastră spre jurnalismul de investigație și către țările în război are o legătură într-un fel și cu războiul din Iugoslavia? Ați realizat reportaje și în perioada bombardamentelor N.A.T.O.?
Cu siguranță! Părinții mei au slujit teatrul reșițean mai bine de 50 de ani. Înainte de 1990 au avut schimburi culturale cu Teatrul ,,Sterija” din Vârșeț și prin intermediul lor am cunoscut, de copil, o lume ce părea minunată, Iugoslavia. În 1991 totul s-a schimbat. Am vrut să văd cu ochii mei cum și, mai ales, de ce! Am ajuns atunci, în 1991, până la Vukovar, iar ,,excursia” mea, pentru că atunci, asta a fost, m-a marcat profund. Am înțeles că poveștile acelor oameni care fugeau din fața urii și dorinței de a schimba istoria cu orice preț trebuie spuse. Cum în România post-Ceaușescu nimeni nu a ales, atunci, să se ocupe de lucruri urâte, am făcut eu această alegere.
Am continuat. Anul următor, 1992, mă găseam în Transnistria. Făceam naveta pe linia frontului, între Chișinău și Cocieri, sau Coșnița cu mașinile Ministerului Apărării. Atunci am cunoscut-o pe Valentina Ursu, care ulterior avea să devină una dintre vocile de referință ale jurnalismului din Republica Moldova, la Radio Europa Liberă.
1999 a însemnat bombardarea Serbiei și un tur de forță al jurnalismului provincial în contact cu problemele europene și globale, cu schimbările de paradigmă la care am asistat și care nu ne-au întrebat niciodată nimic pe noi, cei mici și neînsemnați, pe noi, cei care relatam despre dramele războiului, cei care apăram podurile peste Dunăre, călare pe cai albi, frumoși, pe cei care reprezentam o generație care s-a jertfit pentru a avea o țară după primele războaie mondiale.
Cât de pregătit trebuie să fie un jurnalist de război care se află mereu în pericol, în țări cuprinse de violență și de răzbunări extreme, trăind cu intensitate tot ceea ce se petrece?
Foarte pregătit. Aici vorbim de mai multe aspecte. În primul rând, trebuie să fie pregătit profesional, să știe cine sunt combatanții, care sunt mizele actuale sau istorice. Apoi, trebuie să stăpânească tehnica jurnalistică. Să fie capabil ca în cuvinte puține să transmită cât mai multă informație și, dacă este posibil, emoție. Pentru că, dincolo de statistici, emoția este cea care generează empatie și solidaritate în comunitățile umane. Nu în ultimul rând, jurnalistul de război trebuie să aibă pregătire militară, medicală și de altă natură să poată face față situațiilor limită la care este expus. De aceea, jurnaliștii care aleg să acopere astfel de misiuni trebuie să treacă printr-o serie de cursuri. Eu am parcurs două astfel de cursuri speciale, unul organizat de Ministerul Apărării din România și altul de SAS, forțele speciale britanice, în Germania. Pregătirea este foarte importantă pentru că un jurnalist mort nu face doi bani!
În ultimii ani, mă străduiesc să organizez și eu cursuri asemănătoare, prin BMTF Risk AK Demy, mai mult niște ateliere pentru jurnaliștii și comunicatorii care lucrează în situații excepționale, mai puțin conflicte armate, mai mult situații de urgență, dezastre naturale și, iată, pandemii. Inundaţiile, alunecările de teren, accidentele chimice pot schimba viaţa a mii de oameni în câteva clipe. În aceste situaţii, comportamentul uman suferă modificări radicale şi bruşte, iar jurnalistul este pus în faţa unor situaţii extreme. Scopul nostru este de a ajuta participanții să poată lua deciziile cele mai bune pentru propria lor securitate, nu să înlocuim acestea cu tehnici prefabricate care uneori se potrivesc, alteori nu! Se urmăreşte sporirea capacităţii jurnaliştilor de a lua decizii, nu substituirea acesteia.
Când subiectul reportajelor îl constituie războaiele, conflictele civile, revoltele sociale sau situaţiile de urgenţă riscurile cresc şi unii jurnalişti îşi pierd viaţa. Fiecare deces reprezintă o tragedie pentru prieteni şi familie, dar şi o risipă de talent. De asemenea, se vorbeşte mai puţin despre cei care sunt afectaţi fizic şi psihic, fără posibilitatea de a mai profesa jurnalismul. În același timp, răpirea și uciderea reporterilor James Foley și Steven Sotloff au scos la lumină riscurile în creștere cu care se confruntă jurnaliștii independenți. Într-o perioadă de maximă vulnerabilitate pentru presa din întreaga lume, jurnaliştii şi organizaţiile de ştiri trebuie să lucreze împreună pentru a atinge standarde înalte de siguranţă şi pentru a proteja profesia şi rolul esențial al jurnalismului în societatea globală.
Interviu consemnat de Teodora SMOLEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 1-8 mai 2021
