Suntem în săptămâna dinainte de Florii, numită „Săptămâna Stâlpărilor”, iar la sfârșitul ei, sâmbătă 12 aprilie, Biserica Ortodoxă ne aduce aminte de Lazăr din Betania.
De fapt toată săptămâna aceasta ne aduce în centrul atenţiei pe Lazăr din Betania, boala și moartea sa, tristeţea şi durerea surorilor sale, dar și a celorlalte neamuri. Săptămâna aceasta ne mai atrage atenția şi asupra răspunsului pe care îl dă Hristos la toate acestea. Dacă ați fost la biserică în săptămâna aceasta și dacă ați fost atenți la slujbe, cu siguranță că ați auzit cântările de la strană, care ne duc cu gândul spre Betania în fiecare zi. Luni am auzit: „Astăzi, umblând Hristos pe lângă Iordan, I S-a arătat boala lui Lazar…”. Marţi citim: „Ieri şi astăzi a fost boala lui Lazăr…”. Miercuri textele spun: „Astăzi Lazăr murind se îngroapă şi-l jelesc surorile…”. Joi cântăm: „Două zile are astăzi Lazăr cel mort”. În cele din urmă, vinerea amintim că: „în ziua de mâine, Domnul vine să ridice pe fratele cel mort (al Martei şi al Mariei).”
Prin toate acestea, biserica ne îndeamnă să petrecem săptămâna în aşteptarea viitoarei întâlniri dintre Hristos şi moarte – prima dată, moartea lui Lazăr, apoi moartea Lui însuşi. De fapt, săptămâna aceasta ne apropie de acel „ceas al lui Hristos” despre care a vorbit adesea, în întreaga sa slujire printre oameni, pe pământ. Trebuie să știți că foarte des, dacă nu chiar întotdeauna, Biserica transpune trecutul în prezent, atunci când ne pune îniantea sufletului nostru diferite evenimente din viaţa lui Hristos. De exemplu, la Crăciun câtăm: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”; în Vinerea Patimilor strana cântă: „Astăzi stă înaintea lui Pilat…”, iar în Duminica Floriilor aflăm că: „Astăzi vine la Ierusalim…”. Toate acestea mă provoacă să încerc să vă explic care este semnificaţia acestui „astăzi” liturgic. Fără nicio exagerare, pot spune că toată viaţa Bisericii, de la începuturile existenței ei și până la sfârșitul veacurilor, a fost și este o continuă aducere aminte. Înainte de toate pomenirile, Biserica aduce aminte de Hristos , iar la sfârşitul fiecărei slujbe, preotul amintește de sfinţii „a căror pomenire o săvârşim”. Îl pomenim deci pe Hristos şi El este prezent cu noi – nu ca o icoană a trecutului, încât toți creștinii putem repeta pentru totdeauna ceea ce apostolii au rostit după întâlnirea minunată de pe drumul spre Emaus: „Oare nu ardea în noi inima noastră?”.
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 15 din 12 aprilie 2025
