Când citiţi aceste gânduri, vremea colindelor încă nu a venit, dar pentru că pentru că sfârşitul de an ne duce întotdeauna cu gândul la copilărie, la vremurile de altădată, m-am hotărât să scriu.
Cum era sărbătorit Crăciunul în vremea copilăriei noastre şi cum stau lucrurile astăzi, când suntem tot mai „urbanizaţi”, când suntem asaltaţi de clinchetul „electronic” de clopoţei sau „gingle-bells-ul” instalaţiilor electrice cu beculeţe „made in China”!? Mă gândesc acum că generaţia mea, trecută de șaizeci de ani, nu şi-a trăit copilăria în anii de libertate pentru manifestarea credinţei.
Îmi amintesc cum, pe la începutul anilor ’60, la serbarea de Moş Gerilă de la grădiniță, am dansat „Kazacioc” şi ca recompensă, am aruncat o undiţă peste o cortină ce era străjuită de portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul comunist de atunci din România. În spatele ei, educatoarea şi părinţii agăţau în cârlig darul pe care trebuia să-l primim. Ideea era că „tovarăşul” ne dădea cadouri! Şi totuşi nu eram chiar aşa de „orăşenizaţi”, ci mai păstram ceva din ceea ce părinţii noştri îşi aminteau din copilăria lor şi aduceau cu ei din satul natal în oraşele muncitoreşti ce se dezvoltau atunci. Chiar dacă Moş Crăciun fusese înlocuit cu Moş Gerilă, sărbătoarea Naşterii Domnului tot „Crăciun” o numeam în familiile noastre.
Cum era înainte?
Din experienţa proprie de preot la o parohie rurală, pot spune că seara de Ajun era aşteptată cu mare bucurie de copiii ce s-au pregătit de colindat încă din toamnă, pentru că făceau repetiţii cu multă vreme înainte de Crăciun, ca nu cumva să greşească şi să se facă de râs. Grupurile de colindători cântau colinde tradiţionale româneşti, iar credincioşii parohiei îi răsplăteau cu colaci şi cârnaţi. Şi ce bucurie era când se umpleau „străicuţele” cu bunătăţi, pentru că, deşi aveau acasă de toate, cei mai buni cârnaţi şi colăcuţi erau cei primiţi „la colindă”!
Chiar şi pe vremea opreliştilor din motive politice comuniste, ziua prăznuirii Naşterii Domnului nu trecea fără un concert de colinde în Biserică, pentru toţi credincioşii prezenţi. Am văzut de multe ori lacrimi de bucurie în ochii părinţilor şi bunicilor ce-şi vedeau copiii sau nepoţii îmbrăcaţi de sărbătoare, colindând în faţa Sfântului Altar.
Cum e astăzi?
Colindele şi tradiţiile se luptă cu ofensiva comercialului. Existau şi înainte de 1989 colinde pe ritmuri nepotrivite, cu texte lacrimogene care desfinţau sensul original al uratului, cu poezii ce nu aminteau absolut de loc de naşterea Pruncului Sfânt, ci era mai degrabă ceva între milă şi cerşetorie. Vinovaţi erau şi cei 50 de ani de comunism care au stricat lumea satului, lume mutată pe asfalt şi în blocuri din beton, dar o mare parte de vină au avut-o şi oamenii ce voiau să devină orăşeni cu orice preţ, uitând chiar şi tradiţiile.
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 49 din 9 decembrie
