Orizontul deasupra pistei aeroportului ardea într-un amestec de portocaliu, roz și roșu. Cerul în flăcări se întindea în spatele siluetei avionului cu care ajunsesem în Luang Prabang, un orășel adăpostit la confluența râurilor Mekong și Nam Khan. Fermecată de ospitalitatea caldă a Laosului, am simțit că pășisem într-un alt univers.
Înainte de a ajunge, mă documentasem despre ce aș putea vedea și trăi în timpul celor trei zile de ședere în acest oraș aflat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Cele mai multe recomandări vizau participarea la ceremonia Sai Bat – o experiență pentru care merită să te trezești în zori, ca să aduni amintiri de-o viață.
A doua zi, m-am trezit înainte de răsărit. În timp ce Luang Prabang se trezea învăluit într-o ceață matinală ușoară, primele raze ale soarelui pătrundeau încet printre contururile acoperișurilor aurite ale templelor și siluetele munților din depărtare. În această liniște, în jurul orei 5:30, înainte ca lumina soarelui să inunde străzile orașului, a început să se desfășoare ritualul străvechi Sai Bat, care înseamnă „dăruirea matinală a milei”. Era răcoare în acea dimineață de martie, iar aerul mirosea a tămâie și a flori tropicale de frangipani, care simbolizează ospitalitatea și sprijinul în multe culturi asiatice.
Localnice îmbrăcate în fuste tradiționale sinh stăteau în genunchi de-a lungul trotuarului străzii Sisavangvong, artera principală a Luang Prabangului, pregătindu-și cu grijă ofrandele. Coșurile lor erau pline cu orez lipicios – un tip de orez bogat în amidon – peste care așezaseră banane și dulciuri, fiecare dar fiind un semn al credinței și respectului profund. Una dintre femei mi-a arătat cu degetul unde puteam să cumpăr și eu un coș împletit cu daruri pregătite pentru călugări, însoțindu-și gestul de un comentariu scurt: să decid repede dacă vreau să particip la ceremonie sau să rămân simplă observatoare. Mi-am dorit fotografii pentru reportajul meu, așa că m-am retras rapid pe partea opusă a străzii, pentru a nu perturba procesiunea călugărilor care se apropiau.
Îmbrăcați în haine simple (sabai, partea de jos a veșmântului care se prinde de corp și uttarasanga, partea de sus purtată peste umărul stâng), de culoarea caracteristică a șofranului, călugării mergeau desculți, ținând în mâini batul, vasul tradițional pentru milostenie. Chipurile lor reflectau liniștea dăruită de devoțiunea lor spirituală, iar mișcările lor erau pline de respect, fără cuvinte și fără gesturi inutile. Credincioșii prezenți, dintre care unii stăteau în genunchi, așa cum cere tradiția acestui ritual aparte, așezau cu respect darurile în vasele călugărilor.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 22 din 7 iunie 2025
