Femeile şi fetele, în trecut, făceau multe lucruri de mână. Deosebit de importantă era broderia pentru bucătărie: ,,cuvăriţe”, păretare, prosoape, batiste, feţe de masă, ştergare ornamentate şi multe altele.
Originea ,,cuvăriţelor”
Creațiile, care înfățișează scene idilice transmise prin modele de hârtie, au fost aduse chiar la începutul secolului al XX-lea din Olanda, prin Germania, Austria și Ungaria până în Voivodina, de unde, sub influența unui mare progres economic și social, s-a răspândit și s-a mutat în casele și părțile Peninsulei Balcanice. Mostrele au continuat apoi să sosească din Viena și Pesta și au fost comandate în magazine de „trucuit” (germană: drucken – a tipări) unde erau transferate pe pânză, pe care comercianții le vindeau la piețe și târguri. Pentru acest tip de lucru manual, pânza subțire de bumbac țesută manual și șifonul industrial erau cele mai potrivite. Motivele sunt brodate cu fir de bumbac, de obicei roșu sau albastru.
Moda de broderie a „cuvăriţelor”, care a ajuns în aceste părți prin reviste străine și albume de modele, a fost acceptată pentru prima dată în orașe la începutul secolului al XX-lea. În zonele rurale, „cuvăriţele” se găsesc în perioada 1930-1960. La începutul secolului al XX-lea erau foarte populare şi au rezistat până în anii ‘60, când bucătăriile se modernizează şi apare teracota. Pe lângă valoarea sa estetică şi practică (apărau pereţii de deasupra mesei de pete şi murdărie şi înfrumuseţau interiorul), ele mai serveau ca fetele să înveţe a broda. Erau un decor comun în multe bucătării și nu doar un simplu ornament, ci și unul cu o funcție foarte practică. Cu siguranță a fost mai ușor să speli acest metru pătrat de pânză decât să vărui peretele stropit.
Cum se făcea o ,,cuvăriţă”
Pânza preferată era muselina de mătase, o pânză de densitate medie. Aţa la început a fost de o singură culoare – albastră sau roşie, mai târziu se folosea aţa colorată. Din aceeaşi pânză şi aţă se brodau pieptenarele şi perieriile, care după denumirea lor se foloseau pentru păstrarea pieptenelor şi a periilor. Cusătura era diferită: de la cruciuliţe, cusătura după ac, până la împungerea directă. ,,Cuvăriţele” se spălau, scrobeau şi călcau şi doar atunci frumuseţea lor ieşea la iveală. Pentru a putea broda pe pânză, se foloseau diferite mostre, şabloane de carton şi motive. Existau femei care special desenau mostrele, le schiţau, iar aceste femei se numeau ,,trukerke”. Între cele două războaie mondiale existau ateliere specializate pentru schiţe. Uneori femeile singure cu ajutorul lingurii din aluminiu trucau motivul pe pânză.
Florin RAŞA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 38 din 21 septembrie
