Când aterizezi în noiembrie la Buenos Aires, nu te întâmpină doar orașul, ci o stare de spirit aparte. În timp ce emisfera nordică se retrage încet în paltoane, pregătindu-se pentru hibernarea de iarnă, aici totul „explodează” de viață. Primăvara în Argentina nu este doar schimbarea anotimpurilor, ci un act de rebeliune împotriva uitării și triumful culorii asupra betonului. Aerul este dens, cald și încărcat cu un parfum pe care nu-l poți confunda cu niciun altul: mirosul jacarandelor înflorite. Acele coroane violet suprarealiste acoperă bulevardele ca niște bolți cerești, iar florile lor, când cad, acoperă trotuarele cu un covor lila moale, care amortizează pașii trecătorilor, parcă orașul însuși te roagă să încetinești și să asculți secretele lui.
Buenos Aires a fost dintotdeauna o scenă mare, fastuoasă. Arhitectura, care amintește irezistibil de bulevardele pariziene cu fațade rafinate și balcoane de fier, capătă aici un ton melancolic latino-american. Este „Parisul Sudului”, dar unul care a stat prea mult sub soarele arzător, care a învățat să înjure, să iubească pasional până la autodistrugere și să transforme orice tristețe într-un vers.
Pelerinajul meu a început în Plaza de Mayo, locul unde istoria Argentinei nu se citește din cărți prăfuite, ci se simte în curgerea vântului printre coloane. Am stat în fața Casei Roz (Casa Rosada), acel palat roz ciudat care parcă păstrează răsuflarea tuturor celor care de pe balconul ei au schimbat soarta milioanelor. Există ceva magic în acea culoare – se spune că a fost obținută prin amestecul de alb și sânge de bou pentru a preveni umezeala, dar aici, în acest oraș, prefer să cred că este culoarea pasiunii care refuză să se stingă sub loviturile timpului.
„Seniora, nu stați doar acolo și priviți acel balcon cu atâta dorință”, mi-a întrerupt gândurile un domn mai în vârstă, un adevărat portenjo, care își petrecea dimineața urmărind turiștii sorbind mate. „Evita nu mai este acolo, dar orașul îi cântă încă melodia. Doar că azi este puțin mai tare din cauza inflației și fotbalului.”
Am zâmbit, realizând că umorul aici este un mecanism de apărare, o modalitate de a supraviețui tuturor nedreptăților pe care istoria le-a adus acestui popor. Am continuat spre Catedrala Metropolitană, a cărei fațadă neoclasică amintește de un templu grec. Interiorul oferă o liniște aproape palpabilă. Mirosul tămâii se amesteca cu adierea de primăvară care pătrundea pe ușile masive, în timp ce gărzile de lângă mormântul generalului San Martín stăteau nemișcați, ca niște paznici de piatră ai onoarei naționale.
Text și fotografii: Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 6 din 7 februarie 2026
