În inima Banatului, acolo unde câmpurile se unduiesc în bătaia vântului, iar tradițiile nu s-au pierdut în zgomotul vremurilor, se află Râtișor – un sat în care muzica fanfarei nu este doar sunet, ci destin. Aici, în urmă cu exact o sută de ani, a început să bată o inimă colectivă: Fanfara „Doina”.
Astăzi, la ceas centenar, Râtișorul nu doar comemorează, ci trăiește o pagină vie de istorie. Un secol de ritm, de alămuri și de suflet românesc. O comunitate întreagă a visat, a suferit, a sperat și a cântat – totul prin muzică.
Dar cine sunt cei care țin astăzi vie flacăra tradiției? Cine poartă în piept suflul mândriei și în mâini instrumentele moștenite? Ei sunt fanfariștii „Doinei”, urmașii celor care, acum o sută de ani, au plantat sămânța acestui simbol cultural.
Totul a început în primăvara anului 1925, când trei fii ai satului – Pavel Roman, Gheorghe Drăga și Simeon Sulea – au pus împreună banii pentru a înființa o fanfară. La pupitrul dirijoral s-a aflat Savu Petrovici, un învățător din sat, care a transformat pasiunea în disciplină muzicală. Fanfara a crescut și a înflorit, cântând neîntrerupt până când norii Celui de-Al Doilea Război Mondial au întunecat orizontul.
În toamna anului 1944, doisprezece membri ai fanfarei au fost trimiși pe front. Alături de colegi din satele vecine, au format Fanfara Primei Brigade Croate – Divizia a V-a Proletară, dovedind că și în vremuri de război, muzica poate merge cot la cot cu istoria.
Anii următori au fost plini de încercări. Dirijorii s-au schimbat – de la Adam Donecea-Damu la Gheorghe Nicolaievici, iar apoi Petru Roman – fiecare ducând mai departe torța, în ciuda vremurilor grele. Sub Nicolaievici, fanfara din Râtișor a cunoscut o recunoaștere regională, alături de formațiile „Veselia” din Glogoni, „Progresul” din Vlaicovăț și „Turturica” din Mesici.
Loredana & Larisa Gheorghe
Articolul integral îl puteți citi în numărul 47 din 22 noiembrie 2025
