Atunci când vrei să plantezi un pom, te gândești pentru ce-l cumperi. La mine, dragostea pentru smochine merge în îndepărtată mea copilărie. Eram la școală primară la Ticvaniul Mic, învățătoarea mea ne trimitea să măturăm în curtea casei ei unde era unicul smochin din localitate. Mult a durat măturatul, ne duceam pe rând să ne saturăm de fructe. Anii au trecut, dar eu nu am uitat smochinul. Am scris despre el, l-am pozat cu fosta mea învățătoare născută în 19 octombrie 1920. Revenită în casa părintească, primul meu gând a fost să-mi achiziționez un smochin.
M-am înțeles cu un producător să-mi trimită un pui, dar m-a dezamăgit. Smochinul meu era un puiuț cu două frunze într-o cutie de iaurt! L-am tot mutat în ghivece apoi în găleată și de acolo în locul în care este și acum. Am căutat locul unde este cel mai bine protejat în curtea casei, curte bănățeană ca o fortăreață. Închisă complet. În curând va depăși casa, deci vom avea smochinul mai înalt ca casa. L-am protejat în fiecare an pe iubitul meu copac, cu coceni, mraniță, folii. Greu a fost în timpul pandemiei. Smochinul meu era legat, se făcuse cald în luna mai, suferința și grija mea erau fără limite.
Am riscat pentru el și am părăsit apartamentul ca să vin la el să-l eliberez. E încărcat de fructe care au gustul mierii. Ce fac cu surplusul de fructe? Doar dulceață. Încerc anul acesta să le congelez, eu nu fac țuică din fructe. Cred că Divinitatea a pus dulce și culoare în fructe pentru bucuria noastră, a le transforma în alcool, este contrar convingerilor mele. Casa mea este binecuvântată, în fiecare an rândunelele se întorc, după atâta drum, la cuiburile lor. Sunt fericite și gălăgioase, fac ședințe foto cu ele și cu câinii, prietenii mei.
Maria Radu Novac
Articolul integral îl puteți citi în numărul 37 din 16 septembrie
