Adesea auzim, în special înainte de începutul fiecărei slujbe divine, sunetul, care este simțit de către fiecare credincios al Bisericii noastre, drept o chemare spre cinstirea Dumnezeului slăvit în Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la momentul în care toaca a început să fie folosită în cultul Bisericii, sursele istorice ne plasează încă în perioada în care au încetat persecuțiile împotriva creștinilor. După cum bine știm, în acele momente de grea încercare prin care a trecut credința creștină, chemarea credincioșilor pentru oficierea serviciului divin se făcea în mod personal, răspândindu-se astfel, în interiorul micii comunități, ora și locul hotărât pentru slujirea sfântă.
În urma eliberării de sub această persiune a persecuțiilor, ieșind Biserica din catacombe, modul în care creștinii vor fi chemați spre participarea la slujbele Bisericii va fi și el adaptat noii situații. Într-o primă fază creștinii primelor secole s-au folosit de un instrument împrumutat din tradiția evreilor, numit „tuba”, asemănător unei trâmbițe de dimensiuni reduse. Datorită anumitor condiții ce țin de particularitățile vremurilor respective, s-a trecut de la folosirea tubei la folosirea ciocanelor din lemn.
Aceste ciocănele erau întrebuințate pentru lovirea ușilor de la casele creștinilor, adoptându-se un ritm odihnitor, care să îndemne credincioșii spre participarea la cult. Din rațiuni practice, adesea comunitățile fiind construite în jurul locului în care a fost ridicată biserica, s-a trecut de la chemarea individuală prin lovirea cu ciocănelul în ușă, la o chemare colectivă, realizată prin lovirea sau bătaia într-un lemn special lucrat, amplasat fie în proximitatea lăcașului de cult, fie în interiorul turlelor, acolo unde situația permitea acest lucru. Astfel a luat naștere ceea ce astăzi noi numim toacă. Desigur, vorbind în termeni concreți, putem sesiza și o atestare documentară a toacei încă din secolul al IV-lea. Ulterior, Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, amintește în anul 638 despre două tipuri de toacă – cea de lemn și cea de fier, arătând că aceasta reprezintă în chip simbolic „trâmbița îngerilor”.
Șerban – Sebastian Manolea, consilier eparhial pentru misiune și tineret al Episcopiei „Daciei Felix”
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 4-11 mai
