„Rămâne-va lumina din văpaie
Rămâne-va uitarea din cuvânt
Rămâne-va iubirea iubitoare
Din sărăciile ce sunt”
(Ioan Alexandru, „Cerul și Pământul”)
Dintotdeauna evocarea, mai ales în momente oficiale, comportă un aspect formal, fie și acesta din urmă plin de respectul cuvenit celor care au fost și nu mai sunt printre noi. În rândurile următoare îmi propun, însă, să las condeiul să aștearnă mai mult firescul, viața până la urmă, cu toate ale sale.
Mă gândesc la cuvintele scriitorului francez Guy de Maupassant („Memoria noastră este o lume mai perfectă decât universul; ea dă viață acolo unde aceasta nu mai există”) și la datoria de onoare pe care o am sau o avem, de a ne aminti de „oameni care au fost”.
Chiar dacă sunt inerente, inevitabile, în existența noastră pământeană, momentele când trebuie să spunem celor pe care-i admirăm, precum odinioară regretatul Ștefan Augustin Doinaș, „Astăzi ne despărțim/Cum s-au despărțit apele de uscat”, suntem datori să nu uităm.
Desigur, viața ne aduce aminte în fiecare clipă că „hominem te memento” („amintește-ți că ești doar un om”). Astfel, peste milenii și secole, înțelepciunea Romei antice ne readuce în memorie că prin aceste cuvinte erau întâmpinați în Cetatea Eternă generalii victorioși în lupte, pentru a nu uita că „panta rhei” (totul curge) și a înțelege că trufia și emfaza au fost, sunt și vor fi tentații ale naturii umane perene, dar supuse deșertăciunii.
Cosmin LOTREANU
Articolul integral îl puteți citi în numărul 8 din 20 februarie 2021
