O viață petrecută în mijlocul copiilor. Așa s-ar descrie invitata la dialogul de astăzi. Dacă însă mergem mai în profunzime găsim o doamnă, care, deși a trăit multă vreme la oraș, păstrează nealterată trăirea agricultorii bănățeni de odinioară, pe care îi și surprinde în pelicula cărților sale așa cum i-a întâlnit în această poveste numită viață. Suntem la Berini ca să întâlnim modestia și eleganța în persoana doamnei Elena Oancea Drăgan.
Cum a început activitatea dumneavoastră în grai?
A început imediat după pensionare, pentru că simțeam nevoia unei activități intelectuale. Doream să-mi reamitesc graiul în care am învățat să vorbesc. Am fost stimulată să scriu și așa au apărut cărțile. Sătenii mei au fost foarte impresionați și dornici să se vadă în carte, adică întâmplări din viața lor să fie consemnate în carte. M-am întors în satul natal și am scris pentru sat. M-am bucurat să pot face asta.
Culegeți obiceiuri, ghicitori și comori de prin sat? De ce faceți acest lucru?
Nu știu de ce fac, este ceva moștenit din familie. Bunica mea știa o grămadă de zicători, de obiceiuri aduse din satul ei, din Icloda, și eu am fost un ascultător foarte fericit. Apoi tatăl meu era un autodidact, știa poezii în grai bănățean. Primele, de Victor Vlad Delamarina, le-am învățat la 6-7 ani. La rândul meu i-am învățat pe elevii mei care au și câștigat concursuri de recitare, când eram la Școala 30 din Timișoara. Profesional, pentru că m-am întors în satul natal, am avut o activitate culturală cu toți elevii școlii din clasele I-VIII.
Mai păstrați obiceiurile în familie?
Da, le păstrez împreună cu sora mea, astfel sunt prezenți și strămoșii, deoarece am rămas doar noi din familia de demult. Aș vrea să le trăiască și nepoțelul meu, așa cum au fost.
Care este cel mai drag obicei?
Cernutul nucilor. Nucile erau puse într-o sită în Ajunul Crăciunului. Tatăl meu arunca o nucă spre răsărit, una spre apus, una la stânga, una la dreapta, pe întuneric, zicând: ,,În Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!” Apoi ,,cernea nucile” și le arunca prin cameră și noi trebuia să le culegem. Cine culegea mai multe era cel mai norocos în anul care urma. Nu știu dacă așa era, dar noi participam cu atâta însuflețire și era o bucurie foarte mare. Cred că eram cu toții norocoși, pentru că puteam face aceasta împreună.
Ariana COLGIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 33 din 13 august 2022
