În ultimii ani, periodic, cu informații despre oamenii și obiceiurile din Deliblata, în paginile săptămânalului întâlnim articole și reportaje semnate de Vera Meza, învățătoare în pensie. Căsătorită cu român și trăind printre români, a îndrăgit obiceiurile românilor și, după trecerea în pensie, a decis să cerceteze și să publice o carte despre oamenii și viața de altădată din Deliblata.
Vera Meza s-a născut în familia Petrović, în anul 1943. Provenind dintr-o familie de oameni muncitori – tatăl ei, Đura, și mama, Bisenija – Vera a avut parte de o educație profund legată de dragostea față de locurile natale și față de valorile învățăturii.
„Drumul meu în viață a început la Deliblata, o localitate situată pe Dunele Deliblății. Când simți mirosul câmpiilor Banatului, dragostea pentru aceste pajiști roditoare și pentru oamenii lor nu te părăsește întreaga viață. Aici mi-a rămas tinerețea, împreună cu 36 de ani de serviciu la şcoala generală, ca învățătoare. De fiecare dată când intram sau ieșeam din școală și mă uitam la marele ceas de pe perete, săgeata se oprea la 8, 12 sau 1. Iar între aceste priviri au trecut și cursurile mele. Cu cunoștințele și abilitățile dobândite la Școala de Învățători din Vârșeț în 1962 și la Academia Pedagogică în 1977, am format 9 generații minunate de elevi (despre care am scris și o carte).
Apreciind frumusețea profesiei de învățător, am avut mereu în minte maxima: ,,Nu este important să ai cunoștințe, ci este important să le transmiți altora.” Prima generație de elevi ai mei s-a născut în 1955, eu am început să profesez ca învățătoare în 1962, iar de atunci au trecut 60 de ani. Fac parte din generația de învățători care rosteau cu mândrie acest nume și își construiau demnitatea prin muncă. Activitatea educațională și pedagogică cu elevii a contribuit la faptul că, pe lângă dobândirea cunoștințelor, aceștia au învățat să respecte munca și responsabilitatea, să-și respecte învățătorii și persoanele mai în vârstă, să cultive relațiile de prietenie și interetnice, ceea ce a fost important pentru viața lor viitoare.
De aceea, pentru mine nu a fost important că au fost înregistrați în marile cărți școlare, ci că au fost înregistrați în inima mea – în inima învățătorului lor. Astăzi sunt mândră de toți, deoarece succesul lor este și succesul meu. Aici se află frumusețea profesiei de învățător. Am ieșit la pensie în 1998, fiind însoțită de colegii mei cu un buchet de flori și o inimă plină. În urma mea a rămas un nume mic – învățătoarea Vera Meza – și un drum lung pe care am pășit. Au rămas porțile mari ale școlii și o amintire frumoasă”, mărturisește interlocutoarea. Cu toate acestea, pensionarea nu a însemnat pentru dânsa retragerea completă din activitățile comunității. Dimpotrivă, ea a ales să-și dedice timpul unei noi pasiuni – cercetării și păstrării istoriei satului său natal.
Teodora SMOLEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 7 din 15 februarie 2025
