„Koel! Koel!” – un sunet care nu aparține lumii mele, țipătul straniu al koelului asiatic, pătrundea prin fereastra hotelului și îmi sfâșia visul în bucăți. Ecoul său metalic și pătrunzător este de fapt, unul care nu oferă opțiunea „amânare”, ci te trezește brutal, cu acel țipăt sălbatic și repetitiv, amintindu-ți că te afli departe de casă.
Totuși, imediat ce am pășit în curtea hotelului Ibis Riverside, în acea primă dimineață din Bangkok, pentru micul dejun, acel sunet crud s-a ciocnit de ceva neașteptat de blând. Aerul era dens, umed și greu de parfumul iasomiei. Florile, albe ca porțelanul, își răspândeau parfumul amețitor. Acest contrast descrie cel mai bine prima mea întâlnire cu Bangkokul: un asalt simultan asupra tuturor simțurilor.
Numele complet al Bangkokului este „Krung Thep Mahanakhon Amon Rattanakosin Mahinthara Ayuthaya Mahadilok Phop Noppharat Ratchathani Burirom Udomratchaniwet Mahasathan Amon Piman Awatan Sathit Sakkathattiya Witsanukam Prasit”, ceea ce se traduce prin „Orașul îngerilor, capitala lumii și locuința lui Buddha de Smarald”. Localnicii folosesc forma prescurtată Krung Thep, deoarece varianta completă este mult prea complexă pentru uz cotidian. Cu 168 de litere, acesta este oficial cel mai lung nume de oraș din lume, conform Cărții Recordurilor Guinness, o descriere poetică fastuoasă a unui oraș conceput ca o reședință cerească a zeilor.
Deși acest nume ceremonial promite o măreție divină de necuprins, prima mea dimineață acolo a început în liniște. După micul dejun servit în curtea hotelului, deschisă direct spre râu, am coborât cu o ceașcă de cafea în mână până la ponton. Sub picioare simțeam vibrațiile puternicului fluviu Chao Phraya, care lovea docul de beton într-un ritm lent și constant. Fascinația mea pentru oraș a început chiar acolo, pe apă, în momentul în care liniștea a fost ruptă de zgomotul motoarelor. Am privit cum valurile erau tăiate de bărcile long-tail, acele ambarcațiuni din lemn, stăpânele canalelor, cu motoare lungi ridicate spre cer, sfidând gravitația.
Într-un oraș care, evident, nu cunoaște liniștea, acel moment a fost semnul că pacea dimineții s-a încheiat – mă aștepta o zi plină de descoperiri.
Barca cu coadă lungă (în thailandeză Ruea Hang Yao) nu este doar un mijloc de transport, ci un simbol cultural al Thailandei. Trupul său subțire din lemn și prova ridicată, adesea decorată cu panglici și flori, reprezintă ofrande aduse spiritului protector Mae Yanang, despre care localnicii cred că protejează echipajul și aduce noroc.
Această fascinație pentru apă m-a dus, chiar din prima zi, la piața plutitoare Khlong Lat Mayom, aflată la aproximativ douăzeci de minute de oraș, unde dorința mea de a surprinde cadrul perfect s-a transformat într-o scenă aproape cinematografică, cu un final neașteptat. Hipnotizată de culorile fructelor de pe o tarabă plutitoare, am ridicat telefonul fără să mă gândesc la siguranța mea, am făcut un pas înapoi și am „căzut” în apa tulbure a râului până la brâu. Udă leoarcă, dar cu „fotografia aceea”, am înțeles că Bangkokul, uneori, trebuie să te doboare ca să te poată îmbrățișa cu adevărat.
Comerțul de pe piețele plutitoare thailandeze nu este o simplă tranzacție, ci o coregrafie pe apă, neschimbată de zeci de ani. Cel mai spectaculos element sunt bărcile-restaurant. Vânzătorul, de obicei o femeie cu pălărie tradițională din paie (ngob), stă în mijlocul bărcii din lemn, lângă o mică butelie de gaz sau un foc de cărbuni, iar în jur sunt ingrediente proaspete. Între ei și clienții de pe mal, schimbul se face cu ajutorul unor prăjini lungi cu coșulețe.
Totul este la îndemână, organizat cu o precizie incredibilă. Nimic nu este „de ieri”. Fructele sunt transformate în sucuri chiar în fața clientului, carnea și peștele sunt gătite pe loc, iar ierburile aromatice sunt tăiate în momentul comenzii. Culorile sunt esențiale: mango galben, rambutan roșu intens, banane verzi, fructul dragonului violet – toate aranjate ca niște piramide decorate cu flori de gălbenele. Aici, ochii cumpără înaintea stomacului.
După această experiență autentică, fluviul Chao Phraya m-a purtat către fața sa modernă – ICONSIAM, un templu strălucitor al luxului care păstrează, în zona sa Sook Siam, tradiția piețelor plutitoare. Sub candelabrele luxoase, Bangkokul m-a întâmpinat din nou prin mâncare.
Am încercat chiar carne de crocodil – fermă, ușor asemănătoare cu puiul – oferită de un vânzător impresionat de povestea mea. A fost inițierea mea culinară în Thailanda.
Încercând să îi transmit soțului meu, Alexandru, atmosfera printr-un apel video, am fost „avertizată” că nu fac altceva decât să mănânc și că mă voi întoarce cu kilograme în plus. Dar pentru mine, cel mai mare păcat în Bangkok ar fi să trec pe lângă toate aceste gusturi fără să le încerc. Dacă mâncarea este păcatul meu, atunci Pad Thai este rugăciunea mea zilnică.
Mai târziu, mango sticky rice – orez lipicios cald cu lapte de cocos și mango copt – a devenit slăbiciunea mea iremediabilă.
Cu gustul mango-ului încă pe cerul gurii, m-am întors pe malul râului. Aici, apa hrănește sufletul, nu doar corpul.
Apoi am pășit în Marele Palat Regal, unde realitatea părea ireală: aur, mozaicuri, temple strălucitoare și statui gigantice. Totul părea un miraj urban.
În Templul Buddha Culcat, liniștea a fost completă. Lung de 46 de metri, Buddha de aur m-a învățat tăcerea. Am pus monede în cele 108 vase, fiecare clinchet devenind un pas spre liniște. Panica mea că „nu am ajuns la ultima vază” s-a transformat într-un gest ritualic: am lovit un gong masiv, iar sunetul său profund a șters orice teamă.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 6 iunie 2026
