Ana Niculina Ursulescu (n. Sârbu, 4 noiembrie 1957, Uzdin) este o prezență emblematică în cultura română din Voivodina, recunoscută pentru contribuția sa excepțională ca poetă, prozatoare, traducătoare, jurnalistă și actriță. Deși absolventă de drept, și-a urmat adevărata vocație, dedicându-și viața jurnalismului și literaturii, domenii în care a lăsat o amprentă profundă. Din 1985, a fost una dintre vocile inconfundabile ale Radio Novi Sad, unde a creat și a realizat emisiuni de o sensibilitate aparte pentru copii și tineret, marcând generații întregi prin talentul său narativ și prin atenția față de valorile culturale. În paralel cu activitatea radiofonică, s-a impus și în lumea teatrului și a cinematografiei, dând viață unor personaje memorabile și obținând numeroase premii pentru interpretările sale expresive și autentice. Opera sa literară cuprinde volume de poezie și proză, lucrări apreciate pentru profunzimea lor emoțională și finețea stilistică. De asemenea, a adus o contribuție importantă la promovarea dramaturgiei prin traducerea unor piese de teatru, facilitând astfel schimbul cultural și artistic între spațiile lingvistice. Talentul său versatil, dedicarea neobosită și angajamentul pentru promovarea culturii românești i-au adus nu doar aprecierea publicului, ci și numeroase premii și recunoașteri, atât în țară, cât și pe plan internațional. Ana Niculina Ursulescu este un veritabil reper cultural, un exemplu de perseverență și excelență artistică, o inspirație pentru toți cei care îi cunosc activitatea și îi prețuiesc opera.
În copilărie, lumea este plină de descoperiri și prime impresii care ne formează personalitatea. Vă amintiți momentele care v-au stârnit curiozitatea și v-au inspirat să vă îndreptați spre literatură și teatru? Cum au modelat aceste experiențe timpurii drumul către cariera dvs. de scriitoare, jurnalistă și actriță?
Convorbirea noastră aș începe-o cu niște versuri dragi mie:
„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”…
(Lucian Blaga, ,,Sufletul satului”)
Din prima clipă când am citit aceste versuri m-am identificat cu profundul devotament pe care îl ascund (sau poate, din contră, îl dau în vileag?). Nu numai pentru că citeam de zor, documentându-mă pentru lucrarea de bacalaureat „Sentimentul tanatologic în poezia lui L. Blaga” (inițiativa profesorului meu de limbă și literatură română din acel an, Simeon Lăzăreanu), ci și pentru că satul era pentru mine un paradis însorit și curat. Și pentru că a fost și continuie să fie, după atâția ani, un infinit izvor de mistere.
Cu trecerea anilor, am început a privi satul și dintr-o altă perspectivă: perspectiva dorului; dor de satul natal și de ceea ce, vrând-nevrând, lăsăm în urmă. Revenim, evident, poate cu un pic de nostalgie, cu o țâră de invidie pentru cei rămași, exagerând bucuriile și uitând necazurile. Așa s-a făcut că Uzdinul e în continuare cuibul meu. Îl scot „în lume” prin povestirile mele, prin poeziile mele. Chiar și azi. Sau, poate azi mai mult ca oricând. Pentru că duc cu mine în continuare grădina mea din casa bunicii – minunata mea grădină în care puteam visa cu ochii deschiși.
Pentru că nu uit ulmul și sălciile din „fundul” grădinii, nici vișinii și prunii sub care citeam sau visam, uitându-mă la cer. Pentru că sunt conștientă că fără de această lume paradisiacă mama nu ar fi putut să mă îndemne, perseverent și cu multă blândețe și dragoste, să mă provoace să povestesc despre tot ceea ce vedeam acolo.
Așadar, mama a fost cea care îmi punea pe roate imaginația. Apoi, tot ea m-a învățat ca după fiecare sărbătoare la care copiii primesc bani de la rude și vecini să mergem la Panciova, la „Libertatea”, să-mi aleg eu personal cărțile pe care aș fi vrut să le citesc. Mare bucurie! Dar până să învăț eu să citesc (la 4 ani știam deja toate literele mari, la 5 mergeam cu prietena mea Viorica în clasa întâi, „pe sub pod”, la învățătoarea Silvia Dalea), mama era jertfa, căci trebuia să scrie poezii pentru mine după ce mi le-a tot spus pe cele pe care le știa pe de rost. Și știa multe!
O altă lume care nu-mi era străină s-a întins în fața mea atunci când am început, împreună cu prietena mea Viorica, să „facem serbări”. Când drumul era liber, ne strecuram „în soba mare” în care nu ne prea dădea voie bunica să ne jucăm și, după un scenariu pe care îl scorneam, spuneam poezii și cântam.
Dacă mai adăugăm aici lungile „călătorii” înspre viile care se vedeau din grădina noastră, jocurile din stradă printre duzii pe care ni-i și făcuserăm prieteni – iată paradisul întruchipat!
,,Caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale” – ne îndeamnă, înțelept, Marcel Proust. Și pentru că eu încerc și azi să păstrez nealterat cerul însorit pe care îl vedeam printre crengile prunilor și vișinilor mei din Grădină, sunt convinsă că de aci se trag scrierile mele. La fel, sunt convinsă că tot de aci se trage și un număr impozant de emisiuni pe care le-am lăsat în arhiva Programului în limba română a Postului de Radio Novi Sad. În ultimii ani, înainte de pensionare, am încercat să relizez emisiuni în care să spun răspicat din ce lume ne tragem și, mai ales, ce limbă frumoasă și bogată avem. Așa s-a întâmplat ca să ajut copiii să învețe mai ușor alfabetul, folosindu-mi amintirile strecurate în volumul „Alfabetul prieteniei” și prietenia mea cu trei copii minunați – Una, Ana și Filip – cu ajutorul cărora am realizat trei emisiuni „Univers școlar”. Alte trei emisiuni vorbesc despre cum s-au jucat bunicii și părinții noștri, despre jocuri pe care le-am învățat și noi de la ei, dar jocuri uitate azi. Să nu uit să amintesc aici de două ori câte cinci emisiuni care au fost bazate pe antologiile de literatură pentru copii din Voivodina, semnate de doamna prof. dr Ileana Magda și prof. dr. Brândușa Juică, pe de o parte și doamna profesor Veronica Lăzăreanu, pe de alta.
Am arhivat un șir de emisiuni „Cadran cultural” în care am vorbit despre obiceiurile de Paști și de Crăciun în satele noastre românești, despre sărbătorile „femeiești” care respectau reguli stabilite din moși-strămoși; apoi, o seamă de portrete ale oamenilor care au contribuit la afirmarea vorbei și spiritualității românești. Am lăsat șapte emisiuni despre bibliotecile din satele noastre românești și o serie de cinci emisiuni despre meseriași și meserii care azi nu se mai practică, dar care erau necesare pentru ca portul nostru să se mențină, autentic și frumos, după cum îl știți.
Și nu numai atât: multe, multe alte lucruri și-au găsit adăpost în emisiunile pe care le-am lăsat în arhiva Postului de Radio Novi Sad; lucruri care, sunt convinsă, își au originea în bagajul de minunății pe care le-am adunat în anii copilăriei, în satul de pe malul Timișului.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 7 din 15 februarie 2025
