Încă o personalitate despre care ambele popoare – şi sârbii şi românii, pretind că le aparţine, este marele pictor Constantin Daniel (1799-1873) din Becicherecul Mare (Zrenianinul de azi). Născut la Lugoj, Constantin Daniel face primii paşi în pictură în atelierul maestrului sârb Arsa Teodorovici din Timişoara, pentru ca apoi, în anii treizeci ai secolului al XIX-lea, să se mute la Becicherecul Mare. Biografii sârbi îl văd ca pe un mare artist naţional1 (П. Аршинов, 1901, 533-537), acesta fiind, într-adevăr, ataşat culturii şi tradiţiei naţionale sârbeşti.
În acelaşi timp, originea sa românească este susţinută de autorii din România, printre care I. Miloia, dar şi de cercetătorii români din Voivodina, Radu Flora, care constată că „originea sa românească poate fi luată ca probabilitate, dar trebuie totuşi şi dovedită documentar” (Flora, 1968, 163), subliniind încă odată integrarea sa deplină în cultura şi arta sârbească; sau, mai recent, Adrian Negru, care constată că dubiile privind originea sa au fost eliminate prin descoperirea letopiseţului bisericii sârbeşti din Deliblata, în care se aminteşte „slavni živopisac Danijel nacionaliteta romanskog iz Logoža” (Negru, 1999, 18-19) (renumitul zugrav Daniel de naţionalitate română din Lugoj). Originea şi identitatea sa contează totuşi mai puţin, mult mai importante fiind realizările sale artistice deosebite, prezente atât în bisericile sârbeşti (Panciova, Iarcovaţ, Dobriţa), cât şi în cele româneşti ale Banatului (Uzdin), dar şi numeroase alte opere artistice care nu aparţin picturii bisericeşti (în special portretele).
Dr. Mircea MĂRAN, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 31 din 5 august
