La începutul anilor treizeci apar şi primele organizaţii locale ale „Oastei Domnului”, la Uzdin, Straja, Sân-Mihai şi Doloave, care în decursul deceniului următor au reuşit să animeze într-o oarecare măsură credinţa ortodoxă şi viaţa confesională în lumea rurală bănăţeană.
Un loc deosebit în istoria BOR din Banatul sârbesc revine şi pelerinajelor, organizate în două localităţi: la Srediştea Mică (Pârneaora) şi Seleuş. Necesitatea organizării unor pelerinaje pentru enoriaşii ortodocşi români din statul iugoslav a fost subliniată încă la conferinţele preoţeşti din anii 1927-1928, la care „s-a arătat necesitatea imperativă ca pentru consolidarea şi întărirea credinţei şi moralei între credincioşii noştri să se organizeze (pelerinajul – MM) la Malo Srediste (Srediştea Mică – Pârneaora), mănăstirea de odinioară”. Srediştea Mică este o localitate din apropierea Vârşeţului, populată în exclusivitate de români, în care, până în anul 1772, a funcţionat o mânăstire ortodoxă.
De aceea, s-a considerat că cel mai bun loc pentru organizarea unui pelerinaj, atât de necesar bisericii, preoţilor şi enoriaşilor români din Banatul sârbesc, este chiar locul fostei mănăstiri din această localitate. Importanţa pelerinajelor şi a mănăstirilor a fost şi unul din subiectele articolelor lui Nicolai Roman, redactor al săptămânalului ,,Nădejdea” din Vârşeţ, publicate în anul 1929. Acesta arată că enoriaşii români, „în special cei de la pustă”, participă la pelerinajele catolice pentru că preoţii ortodocşi români nu organizează astfel de evenimente religioase. În timpul pelerinajului catolic de la Vârşeţ, organizat de Ziua Crucii, la întrebarea pusă de Roman: „De ce vin românii la nemţi?”, o bătrână româncă din localitatea Nicolinţ, prezentă la eveniment, i-a răspuns: „Pentru că popii noştri nu scot crucea”. Aceste cuvinte îl fac pe redactor să constate următoarele: „Din toate acestea se desprinde o largă învăţătură şi o mustrare dureroasă.
Dr. Mircea MĂRAN, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 37 din 16 septembrie
