Irina Loghin este una dintre cele mai apreciate și iubite cântărețe de muzică populară. Urcă pe scenă de foarte tânără, iar în interviul acordat săptămânalului „Libertatea” îndrăgita artistă vorbește în exclusivitate despre începuturile sale în muzică, debutul său internațional, colaborarea sa destul de lungă cu Radio Novi Sad și despre multe altele.
Doamna Irina Loghin, regină a muzicii populare românești, în primul rând vreau să vă felicit pentru devotament, muncă și ambiție, pentru faptul că ați ridicat muzica populară la un grad atât de înalt. Vă rog să ne povestiți despre începuturile d-voastră de artist.
Primele noțiuni muzicale le-am deprins de la tata. Am fost șase frați la părinți, iar tata, basarabean stabilit în comuna Gura Vitioarei de lângă Văleni de Munte, județul Prahova, făcea în fiecare seară cor cu noi, încă de la cinci, șase ani. Cântam pe două și pe trei voci. Apoi, după ce m-am dus la școală, eram considerată un lider muzical între colegi, astfel că ajunsesem să îi dirijez și pe cei din clasele mai mari. Am cântat apoi în echipa culturală a fabricii de geamuri de la Boldești-Scăieni, unde lucram ca laborantă. În aceeași perioadă m-am înscris la Școala Populară de Artă din Ploiești, unde l-am avut profesor de canto pe Octavian Cristescu. Profesoară de teorie îmi era doamna Geta Mazilu. Cu cei doi profesori am început să învăţ muzica, tehnic, cum se spune. Îmi plăcea să solfegiez foarte mult. Când am făcut prima oară vocalize, profesorul Cristescu mă acompania la pian şi, văzând cât de sus urc, a rămas uimit. „Fetițo, știi că ai o perlă-n gât? Eu sunt profesor la Ansamblul ,,Ciocârlia din Bucureşti”. Mi-a dat mare curaj. Tot în acea perioadă, fratele meu, Ionel, a găsit în ziarul ,,Informaţia Bucureştiului” o notiţă care vorbea de un concurs pentru ocuparea unui post la Ansamblul ,,Ciocârlia”. M-am prezentat la concurs în 1962 și, după trei probe, din 210 concurenți, am reușit eu și Maria Ciobanu, chiar dacă era un singur post vacant. Despre Ansamblul ,,Ciocârlia” vom mai vorbi, dar din acel moment pot spune că am devenit solistă profesionistă de muzică populară.
Primul turneu l-ați avut în fosta Iugoslavie. Cum a fost acea perioadă de o lună pe care ați petrecut-o pe meleagurile Iugoslaviei? Cu ce gânduri și impresii ați plecat după turneu?
Întrucât facem parte din aceeași zonă a Balcanilor, m-am simțit printre frații sârbi ca acasă. M-am simțit atât de bine, pentru că cei de acolo sunt atât de calzi și de primitori ca și noi, românii. În plus față de toate, am avut parte și de o companie selectă, cum nici nu aș fi crezut la frageda mea vârstă de atunci – aveam 24 de ani – iar aici îl menționez pe maestrul Gică Petrescu. Mi-a marcat toată viața acel moment al debutului meu internațional. A fost prima dată în viața mea când am văzut pe viu un foc de artificii. Am susținut, un mare spectacol în orașul Titovo Užice. Publicul era foarte receptiv, mai cu seamă că erau prezenți mulți români din Banatul Sârbesc, foarte dornici să asculte melodiile noastre românești.
Ați avut o colaborare cu Radio Novi Sad. În ce a constat și cât a durat acea colaborare?
Am avut o colaborare destul de lungă cu Radio Novi Sad, ceea ce înseamnă că au apreciat valoarea melosului românesc. Au înțeles că ne-am dus la ei ca să le prezentăm lucrări valoroase ale folclorului românesc. Și noi și ei suntem recunoscuți în spațiul balcanic ca având fiecare, și românii și cei din spațiul ex-iugoslav, același respect pentru muzica tradițională și autentică din cele două țări vecine și prietene. M-a impresionat în mod cu totul aparte orchestra Radioului, alături de care, în cadrul festivalului „Dunave, Dunave”, am cântat un vechi cântec românesc, anume „Hai, Dunărea mea!”, al regretatei Elena Roizen. Nu mai spun că acolo am văzut cei mai frumoși bărbați!
Doamna Irina, după cum am menționat, regină a muzicii populare, câtă muncă și cât devotament trebuie să aibă un om pentru a ajunge să fie cunoscut, apreciat și iubit, atât în țară, cât și peste hotare? Încă din copilărie vă plăceau scena și publicul. ,,Îmi plăcea să descopăr succesul”, ați declarat. L-ați descoperit, iar întrebarea mea este: Dacă ați lua-o de la capăt, ce ați schimba?
Aș alege același traseu artistic, cu bune și cu rele. Viața de artist cere multe sacrificii, dar este o viață foarte frumoasă, mai ales când primești atâta dragoste din partea oamenilor.
De-a lungul timpului ați fost solistă a ansamblurilor „Ciocârlia”, „Barbu Lăutaru”, „Rapsodia română” și „Ciprian Porumbescu”. Cu aceste ansambluri ați colaborat pe rând. Cu care dintre acestea ați avut cea mai longevivă colaborare și care dintre ele v-au format ca una dintre cele mai bune cântărețe?
Un adevărat artist se simte bine în compania muzicienilor de prestigiu, iar ansamblurile cu care am colaborat, chiar dacă au fost colaborări de mai scurtă sau mai lungă durată, au avut același element de bază: muzica de mare calitate, așa că este foarte greu să fac o delimitare între prestigioasele ansambluri, a căror angajată ori colaboratoare am fost. Îmi plec fruntea în fața muzicienilor cu care am colaborat, a dirijorilor care m-au acompaniat în scenă, de la care am învățat enorm: George Vancu, Tudor Pană, Victor Predescu, Ionel Budișteanu, Florian Economu și mulți alții. Nu pot decât să le mulțumesc, iar celor care au plecat, să le plec cu respect fruntea și să mă gândesc că, de acolo de unde se află, mă ascultă și sunt mândri de mine. Este greu să fac o delimitare, însă ansamblul care m-a format a fost ,,Ciocârlia”, unde am rămas mai bine de 10 ani. Cel mai greu era învăţământul profesional. Asta însemna teorie, solfegii, istoria muzicii. O perioadă l-am avut profesor și dirijor pe naistul Gheorghe Zamfir. Susțineam examene profesionale în fiecare an şi, dacă nu ştiai, îți desfăceau contractul de muncă, indiferent că erai Irina Loghin sau Maria Ciobanu. Era un ansamblu de mare prestigiu. Apoi, la Orchestra ,,Barbu Lăutaru” am avut onoarea să fiu colegă cu marea interpretă Maria Lătărețu, de la care am învățat foarte multe. Fiecare ansamblu cu care am colaborat a contribuit la formarea mea profesională.
În repertoriul d-voastră aveți muzică autentică, populară, românească, muzică de suflet. Iată că se poate rezista și cu muzica populară fără alte influențe. Ce i-ați sfătui pe cântăreții la început de drum care, după cum observăm, au mai multe influențe în muzica populară?
Îmi place când văd că mai apare câte un talent la televizor. Mă uit cu drag şi admir. Şi mă gândesc în viaţă când am fost ca ei. Le recomand să-și ia traista la spinare și să coboare în vatra satului românesc, indiferent din ce zonă vin, să bată din poartă în poartă, acolo unde încă mai există rapsozi și să-si noteze cu mare atenție fragmente din muzica autentică populară. Să-și cunoască foarte bine zona și să aducă în fața publicului perle folclorice neștiute din zona din care vin, pentru că asta face diferența dintre valoare și non-valoare. În perioada în care eram angajată la ,,Ciocârlia”, băteam la pas satele prahovene pentru a scoate la lumină structuri melodice vechi, necântate. Petreceam zile întregi la Institutul de Folclor, pentru a descoperi și a da viață unor adevărate bijuterii folclorice din zona Munteniei subcarpatice. Asta le recomand și tinerilor care pășesc astăzi în muzica populară. Dacă au talent, dacă au acel mir de la Dumnezeu, atunci să nu precupeţească niciun efort, niciun sacrificiu pentru a-şi realiza visul. Pe scenă, poţi cânta ca un robot. Dacă nu transmiţi ceea ce cânţi, cânţi degeaba. Toate piesele trebuie să aibă un mesaj, să spună o poveste. Muzica excelează prin melodie, nu prin zgomot, iar fiecare sunet pe care îl scoți pe gură nu este doar o notă pe portativ, ci o declarație de dragoste pentru cei care stau în fața ta și te ascultă. Ca interpret, trebuie să trăiești cântecul, să îți mângâi vocea, să transmiți emoție, nu să țipi ca să arăți ce glas puternic ai. Să simţi tu, în primul rând, iar reverbaţia sufletului tău o transmiţi publicului. Trebuie să captezi sala. Să ştii să-i faci veseli, să-i faci trişti, să uite de cotidian. Asta este arta, asta este misiunea artistului. Apoi, poate înainte de orice, le recomand să fie modești. Cu modestia câștigi întotdeauna în viață. Dacă vei avea pentru ce să fii lăudat, te vor lăuda cei din jurul tău, te va lăuda și răsfăța cu aplauze publicul. El este juriul suprem. Degeaba ești pe scenă dacă publicul tău nu simte că vibrația ta personală trece scena. Dacă lipsește sinceritatea, credibilitatea, atunci spectatorul nu vine cu sinceritatea aplauzelor.
Ați fost considerată una dintre cele mai frumoase femei ale scenei românești, un etalon de eleganță și bun gust. În ciuda timpul, arătați la fel de bine. Care este secretul pentru tinerețe fără bătrânețe?
Vă mulțumesc frumos pentru aprecieri. Nu mi-am ascuns niciodată vârsta. Sunt foarte bucuroasă că am ajuns până aici și cred că anii își spun cuvântul. Nu cred că există un secret al tinereții. Spune un proverb: ,,Cum îți așterni, așa dormi”. Am avut întotdeauna grijă de sănătatea mea. Am fost atentă ce mănânc, nu am fumat niciodată, nu am consumat alcool, cafea nu beau. Sunt vegetariană de peste 40 de ani. Merg foarte mult pe jos în fiecare zi.
Cum este să trăiești o viață în ochii publicului ?
Publicul simte dacă îi ești alături, dacă îi transmiți din sufletul tău și ajunge la sufletul lui muzica pe care o așteaptă de la tine. Dar gloria, succesul, la un moment dat se întorc ca un bumerang. Când știu că am fost observată pe stradă, îmi pun întrebarea: „Oare m-am ridicat la nivelul aşteptărilor?” De fiecare dată trebuie să fiu atentă cum arăt. În plus, în momentul în care te-a recunoscut cineva, trebuie să ştii să-i vorbeşti. Chiar dacă ai un milion de necazuri, chiar dacă eşti mai indispus în momentele acelea, trebuie să zâmbeşti, să fii drăguţă cu oamenii pentru că oamenii asta vor de la tine. Ei vor să te ştie cum te văd pe scenă. Necazurile tale le ţii pentru tine. Și noi suntem oameni, și noi avem supărări. Ca artist, însă, trebuie să porţi o anumită etichetă, să ţii sus un blazon ce l-ai câştigat cu greu de-a lungul anilor. Cu cât eşti mai iubit ca artist, cu atât așteptările publicului sunt mai mari și este mai ușor să dezamăgești.
Dar o viață în fața tabloidelor?
Mă deranjează obsesia unor tabloide sau, mai corect, a unor așa-ziși ziariști de a te filma și fotografia cu orice preț, chiar cu încălcarea dreptului la intimitate, la propria imagine. Nu am înțeles niciodată comportamentul celor care mă urmăresc din momentul în care am ieșit din casă. Jurnalismul înseamnă cu totul altceva decât hărțuire.
Vi s-a conferit, la 29 noiembrie 2002, Crucea Națională ,,Serviciul Credincios”, clasa a III-a, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”. Pe data de 7 februarie 2004 vi s-a acordat și Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D – „Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”. Ați împletit frumos muzica și cultura. Pe lângă cele menționate mai sus, aveți multe alte merite. V-ați dorit ceva în mod deosebit, ceva care credeți d-voastă că meritați, dar poate nu ați primit?
Niciodată nu am alergat după distincții, nu le-am acordat mare importanță. Au venit de la sine. Am simțit respect din partea autorităților atât înainte de 1989, cât și după. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, de-a lungul existenței mele scenice, mi-a îngăduit să mă bucur de toți spectatorii mei, iar aceste premii au venit ca niște încununări. Ele se datorează publicului meu, pe care întotdeauna l-am iubit și îl voi iubi mereu. Cât privește succesul, acesta nu ar fi fost deplin fără împlinirea familială, fără bucuria de a fi mamă. Am doi copii minunați, Irinuca și Ciprian. Ei sunt cea mai mare bucurie pe care mi-a oferit-o viața.
Un mesaj pentru românii din Banatul sârbesc?
Pentru românii din Banatul sârbesc, pentru românii de oriunde s-ar afla, atâta pot să le spun: Din oraș sau din cătun, unde te-ai afla / Nu uita că ești român, toată viața ta!
Irina Loghin s-a născut în comuna Gura Vitioarei, de pe Valea Teleajenului, într-o casă de iubitori de folclor. Cânta în cor cu fraţii şi surorile sale. De copilă a urcat pe scena căminului cultural din localitatea natală. Timp de un deceniu a fost nelipsită din programele artiştilor amatori. A fost solista de frunte a ansamblului artistic al întreprinderii. A frecventat apoi cursurile Şcolii Populare de Artă din Ploieşti, pe care le-a finalizat la Bucureşti după ce s-a angajat ca solistă a Ansamblului ,,Ciocârlia”, unde a rămas mai bine de nouă ani. La Ansamblul ,,Ciocârlia” a realizat un frumos dialog muzical alături de Benone Sinulescu. Ion Dolănescu şi Maria Ciobanu au realizat, de asemenea, un dialog muzical foarte preţuit de români. Irina Loghin a fost angajată a Orchestrei ,,Barbu Lăutaru”, dar şi a Ansamblului ,,Rapsodia Română”. De peste 40 de ani poartă stindardul muzicii româneşti de-a lungul şi de-a latul ţării şi dincolo de graniţele ei. Bogatul repertoriu al Irinei Loghin cuprinde doine, balade, colinde, cântece de nuntă, cântece de leagăn, dar şi creaţii proprii.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 39 din 25 septembrie 2021
