Gheorghe Florescu este o personalitate remarcabilă, ale cărei contribuții în literatură, filosofie și educație au lăsat o amprentă semnificativă asupra culturii românești. Cu o formare academică de excepție, fiind absolvent de învățământ pedagogic la Craiova (1972), licențiat în filosofie la Universitatea din București (1977) și doctor în filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2003), a reușit să îmbine în mod armonios profunzimea gândirii filosofice cu sensibilitatea poetică.
Autor al numeroaselor volume de poezie, traduse în mai multe limbi și al unor lucrări teoretice de referință, Gheorghe Florescu abordează teme esențiale care îmbogățesc atât literatura, cât și gândirea contemporană. De-a lungul carierei, a publicat în reviste literare și științifice din România și din străinătate. A fost inclus în diverse antologii de poezie. Totodată, a coordonat și a publicat mai multe volume de articole și studii la Universitatea din Craiova, unde a activat ca profesor.
În calitate de redactor-șef al revistei „Caligraf” și coordonator de proiecte academice la Universitatea din Craiova, Gheorghe Florescu continuă să inspire generații de cititori și să contribuie la promovarea culturii românești pe plan internațional.
Creația sa rămâne un exemplu valoros de dăruire, erudiție și pasiune pentru cuvânt.
A scris următoarele volume de poezie: „Glas în lumină” (1972), „Nimic mai frumos” (1998), „La braț cu Okeanos” (2000), „49” (2001), „Ecouri” (2002), „Omul din piramidă” (2002), „Armura lui Ahile” (2009), „Papagalul Du-te-vino” (2020), „Poeme la Curtea Regelui Nou” (2021), „Pasăre cu gușa de aur” (2023), „Čovek iz piramide” (2024, Serbia). Poeziile sale au fost traduse în spaniolă, engleză, franceză, sârbă şi greacă.
A publicat și în domeniul teoretic: „Paradigma personalității” (2005, filosofie), „Între Scylla și Charibda” (2027, studii și eseuri), „Aspecte ale educației contemporane” (2015, în colaborare), „Personalitate și conștiință” (2014, în colaborare).
Care sunt cele mai puternice amintiri din copilăria dumneavoastră? Ce rol a jucat mediul în care ați crescut în formarea personalității și pasiunii pentru literatură și filosofie?
Eu am copilărit acolo unde între cer și pământ este cel mai vizibil sufletul oamenilor, în satul românesc de la mijlocul secolului trecut, pe valea Oltețului, un râu care poartă în oglinda apelor sale legendele despre uriașii care ar fi trăit cândva în acele locuri. Acolo e universul meu, acolo sunt rădăcinile, de acolo vine seva ființei mele. Acolo am învățat să scriu și să citesc. Și am citit, am citit, am citit, până am început să înțeleg lumea în care mă aflam și, mai ales, lumea pe care mi-o doream. Probabil că aceasta este poarta prin care m-am îndreptat spre literatură și filosofie.
Cum a influențat traseul educațional început la Craiova și continuat la Universitatea din București orientarea dumneavoastră spre poezie și filosofie?
Am avut o adolescență frumoasă. Mi-am dorit să devin învățător, iar la Şcoala Pedagogică centenară din Craiova am găsit un mediu educațional cu tradiție academică. Acolo se învăța carte serios și temeinic. Eram o mare familie, elevi și profesori, în care, pe lângă orele de curs aveam activitate literară, artistică, științifică etc. În acest climat am scris și am publicat primele texte, în revista școlii, în ziarul județean, în antologii literare și am cunoscut personalități ale mediului literar-artistic craiovean. Elev fiind am urmat un curs de trei ani de artă dramatică, am susținut spectacole de teatru, inclusiv în colaborare cu Teatrul Național din Craiova, ceea ce a însemnat enorm pentru mine. Am continuat să citesc și să scriu. Având de ales să-mi continui studiile în domeniile filologic, artă dramatică ori științele educației am ales, hotărât …filosofia, la Universitatea din București. Era o vreme când la Facultatea de Filosofie se studiau multe discipline marcate de marxism, dar în biblioteca universitară și în mediul studențesc aveam acces fără opreliști la cărțile fundamentale ale filosofiei. Eu am prins o perioadă a deschiderii spre valorile occidentale, anii 1965-1970 fiind atunci, în România, anii unei relative liberalizări. Îmi amintesc că, în 1968, fiind în București, am participat la mitingul enorm de susținere a Cehoslovaciei, de faptul că viața literară din acei ani a însemnat afirmarea unor mari scriitori români tineri, a teatrului, artelor plastice, filmului și muzicii, în rezonanță cu arta pe plan mondial.
De aceea spun că au fost ani importanți pentru mine. Poate și pentru că i-am comparat cu anii de ideologizare excesivă și de privațiuni materiale și spirituale care au urmat.
Ce v-a determinat să începeți să scrieți poezie? Care a fost prima creație literară pe care ați considerat-o demnă de a fi publicată?
Nu mi-am propus niciodată, nici atunci și nici acum să scriu, programatic, poezie. Am scris când mi-a bătut la ușă ori la fereastră ! E adevărat că nu prea m-a lăsat să dorm. Copil fiind, pe la zece ani am „comis ” un pastel despre ploaie, fulgere și tunete, despre cer, pe care l-am rostit doamnei mele învățătoare. Primul text literar publicat, în revista școlii pedagogice, nu a fost o poezie, ci un portret liric al unui cioban şi al câinelui său devotat de la stână. Textul a fost remarcat și mi-a favorizat statutul de literat, fiind numit redactor-șef al revistei liceale „Năzuințe”, pe care am condus-o timp de patru ani.
