Cătălin Ursu se distinge în teatrul românesc printr-o carieră remarcabilă la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, unde a adus la viață o serie de roluri memorabile. Pe lângă activitatea sa de actor consacrat, Cătălin Ursu are o contribuţie activă la educația artistică, fiind profesor la Liceul de Artă „Ion Vidu”. Colaborările sale internaționale și implicarea în proiecte culturale subliniază angajamentul său față de dezvoltarea artei și sprijinirea noilor talente.
Educație:
•Licență în actorie (1998 – 2002): Universitatea de Vest Timișoara, Facultatea de Muzică, secția Actorie
Experiență profesională:
•2000 – prezent: Actor la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara
•2002 – prezent: Profesor colaborator la Liceul de Artă „Ion Vidu” din Timișoara, unde predă disciplinele Arta actorului, Istoria teatrului și a artelor spectacolului, Estetică
•2014, 2022 : Cadru didactic asociat la Facultatea de Muzică și Teatru din cadrul Universității de Vest din Timișoara
Activități extracurriculare:
•2002 – 2017: Profesor examinator la admiterile la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”
•2002 – 2009: Profesor examinator la examenele de specialitate pentru Bacalaureat
•2007 – prezent: Asistență de regie la Teatrul Național Timișoara
Roluri în teatru și film:
•A interpretat peste 30 de roluri în diverse piese de teatru
•Filmografie:
2004: Soldat în scurtmetrajul „Forecast”, regia Frantz Weis
2017: Soțul în lungmetrajul „Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari”, regia Radu Jude
2020: Pazvante în lungmetrajul „Dictator junior”, regia Andy Lupu
Alte activități:
•Regizor al spectacolelor de competențe profesionale ale elevilor de la Liceul de Arte „Ion Vidu” din Timișoara
•A colaborat cu Atelierul Creativ „Academica” din cadrul Școlii de Înalte Studii de Specialitate pentru Educatori din Vârșeț, realizând spectacole apreciate
Povestiți-ne despre începuturile carierei dvs. în teatru. Ce v-a atras cel mai mult la această artă și cine sau ce a fost catalizatorul care v-a inspirat să urmați acest drum?
În anii ’80 erau vremurile pe care le știm cu toții, perioada comunistă cu lipsa informațiilor, lipsa programelor TV, lipsa materialelor culturale și educative și multe alte lacune în societate, dar spectacolele de teatru TV erau pentru mine adevărate oaze de bucurie și reflexii. M-a atras teatrul și eram fascinat de reprezentațiile date în fiecare marți la TV. În ziua de azi pot spune că era foarte puțin ceea ce aveam, aproape insignifiant. Astăzi am termeni de comparație, astăzi am libertatea de deplasare și de alegere a evenimentelor culturale în toate formulele posibile. Dar revin și spun bine că a existat, atunci, în anii ’80, acel ceva cât de puțin care să încolțească încet în suflet și să stârnească în mine dorința de a încerca să mă arunc în acest univers fabulos al artei teatrului.
În cariera dvs. de peste douăzeci de ani la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoar, ați interpretat numeroase roluri. Există un rol sau un moment pe scenă care v-a marcat în mod deosebit și de ce?
Să știți că fiecare stagiune, fiecare perioadă a vieții îmi aduce câte un proiect, sau mai multe, care să aibă un impact puternic asupra mea, care poate schimba ceva în dinamica interioară, să îmi ridice întrebări vechi sau noi, care necesită răspunsuri pe care le caut a le scoate la suprafață. Nu am un titlu anume. Fiecare spectacol mi-a revelat câte ceva. Când ai parte de perioade creative de muncă, cu oameni talentați în jur, cu echipe care să te pună în valoare ca actor, de la regizori, scenografi, coregrafi, compozitori, dramaturgi, nu poți fi decât fericit. Bineînțeles că nu toate proiectele au un destin fericit, dar procesul de creație este întotdeauna unul care clădește și te bucură.
Ați avut ocazia să lucrați atât în teatru, cât și în film. Cum comparați aceste două medii și ce provocări specifice ați întâlnit în adaptarea stilului dvs. de actorie pentru fiecare dintre ele?
Din păcate, nu am avut șansa sau posibilitatea de a colabora cu lumea filmului decât foarte puțin. Actoria și sufletul actorului sunt aceleași, indiferent de mediul unde există, jocul și trăirea tot autentică trebuie să fie, iar bucuria de a juca este permanentă. Ambele arte îți oferă satisfacții atunci când le tratezi cu respect și profesionalism. În teatru orele de repetiții sunt nenumărate până se ajunge la un rezultat final. Reiei situațiile scenice până la memorarea întregului spectacol. Este necesar să fii permanent atent la tot ce este în jurul tău și orice detaliu îmbunătățește calitatea jocului.
În film se schimbă puțin situația. Acolo lucrurile sunt puțin mai tehnice ca organizare a spațiului unei secvențe. Ca actor ești pus într-un cadru bine definit. Nu ai obligația de a ști filmul cap coadă, având în vedere că se filmează secvențe aleatoriu în funcție de locațiile necesare. Acolo concentrarea este pe un segment mai mic. Partener poate fi camera de filmat, prin ochiul ei îți exprimi trăirile. Teatrul este unic; fiecare reprezentație există doar în momentul jocului. Filmul este nemuritor. Odată filmată secvența perfectă, ea rămâne perfectă pe peliculă și peste ani, iar actorul este imortalizat acolo pentru eternitate. Spectacolul teatral se stinge odată cu scena finală.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 49 din 7 decembrie
