La începutul activităţii Sale pământeşti, în predica rostită pe Muntele Măslinilor, numită și ,,predica Fericirilor”, Mântuitorul Iisus Hristos a rostit și cuvintele: „Fericiţi sunt cei săraci cu duhul pentru că a lor este Împărăţia Cerurilor”. (Matei 5, 3)
De-a lungul vremii am auzit tot felul de explicaţii penibile și curioase, date de aşa-zişii „intelectuali” sau „cunoscători”, a căror intenţie a fost doar bătaia de joc la adresa creştinilor, chiar dacă ei înşişi se declarau creştini. Ideea de bază a unor asemenea interpretări tendențioase era că „săraci cu duhul” sunt cei ignoranţi, cei proşti, cei fără prea multă şcoală.
La un moment dat, au apărut tot felul de variante în limba română a acestui verset, din dorinţa de a nu mai lăsa să se creadă că doar cei cu minte puţină pot să fie cu adevărat fericiţi şi să ajungă în Împărăţia Cerurilor. Astfel, în loc de „fericiţi sunt cei săraci cu duhul” s-a tradus ,,fericiţi sunt cei săraci, în duhul”, acredintând ideea că săracii cu duhul nu prea au altă fericire decât aceea de a fi ,,în Duh”. De fapt, ce reprezintă „fericirile”? Dicţionarul Noului Testament editat de Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române defineşte sintetic și spune că ,,fericirile” sunt „cele nouă sentinţe rostite de Mântuitorul în „Predica de pe Munte”, care încep cu cuvântul „fericiţi”. Catehismul editat la Timişoara în 1987, sub numele de ,,Învăţături ale Bisericii Ortodoxe” spune că ,,fericirile”: „ne arată cum trebuie să ne comportăm ca să putem nădăjdui în dobândirea fericirii, adică mântuirea”. Pe lângă aceste nouă „fericiri”, scrierile Noului Testament mai amintesc încă vreo 30 de asemenea exprimări de fericire. De aceea am căutat interpretările ce le dau dicţionarele şi Catehismul acestei „fericiri”, cu gândul că vă ofer doar o temă de meditaţie şi nu am pretenţia să epuizez subiectul.
Ca să înţelegem şi să nu greşim interpretarea, trebuie să ne întoarcem în vremea rostirii acestor sentinţe. Era vremea când cei mai mulţi dintre oameni credeau că fericirea constă în strângerea de bunuri materiale sau chiar într-o falsă bogăţie spirituală, idee ce duce la păcatul mândriei. Adică cel bogat, cel mândru, cel lăudăros se credeau fericiţi, iar cei săraci din punct de vedere material, precum şi cei ce nu se lăudau cu bogăţia lor spirituală, erau consideraţi nefericiţi. Lucrurile sunt însă cât se poate de simple. Mântuitorul Iisus Hristos se referă aici la cei care au o minte simplă (nu neapărat simplistă), la cei care pot să-şi pună pază gândurilor şi pot astfel să se bucure de fericirea curată a celor mai presus de înţelegere. Iar cei care au gânduri puţine, nu sunt neapărat proşti. Proşti sunt cei care au gânduri rele şi incorecte despre realitatea în care trăiesc. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „săraci cu duhul” înseamnă „smeriţi de bună voie”, adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate din cauza cărora au căzut îngerii cei răi, dar şi primii oameni, Adam și Eva.
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 69 din 28-29 aprilie
