Personalitate marcantă a culturii române contemporane, Catinca Agache (n. 10 februarie 1950, Deleni/Hârlău, jud. Iaşi) este scriitor, cercetător, profesor și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cu o activitate desfășurată cu profesionalism și pasiune în slujba limbii și literaturii române, Catinca Agache s-a impus prin seriozitate academică, spirit critic echilibrat și o deschidere permanentă către valorile culturale românești, atât din România, cât și din comunitățile istorice.
Licențiată a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1980), a debutat în cercetarea filologică prin lucrarea ,,Toponime din comuna Mitocu Dragomirnei – Suceava”, publicată în extras în prestigioasa revistă ,,Analele Bucovinei” (2003). Cariera sa academică a fost încununată în 2005 de titlul de doctor în Filologie, obținut cu distincția cum laudae, în urma susținerii unei teze de referință: ,,Literatură română în țările vecine: 1945–2000”. Lucrarea a fost publicată și lansată în 2006.
Catinca Agache a debutat publicistic în anul 1995 în revista ,,Cronica” (Iași), iar trei ani mai târziu a pășit în spațiul editorial cu volumul ,,Metafore românești din Iugoslavia”, tomul I (Iași, CPE ,,Cronica”, 1998). Această antologie valoroasă avea să devină parte a unui proiect mai amplu de cercetare și recuperare identitară.
De-a lungul timpului, Catinca Agache a colaborat cu numeroase publicații din România, dar și cu reviste ale românilor din comunitățile istorice și din diaspora, fiind un nume de referință în promovarea și studierea literaturii române din afara granițelor.
Prin activitatea sa susținută, prin respectul față de valorile autentice și prin eforturile continue de cercetare, Catinca Agache și-a câștigat un loc binemeritat în galeria celor care păstrează vie conștiința identitară românească.
Ce ecouri ale copilăriei v-au însoțit de-a lungul vieții și v-au îndrumat spre lumea literaturii? Dacă ați putea retrăi un moment din acea perioadă, care ar fi acela și de ce îl purtați mereu în suflet?
Copilăria generației mele, șaptezeciste, a fost una diferită de cea a generațiilor de dinainte care au prins anii cei mai duri postbelici, anii bolșevismului. Afirm asta în sensul că în anii șaizeci, șaptezeci se mai așezaseră puțin lucrurile la suprafață, deși în realitatea ascunsă nouă, copiilor, se petrecea calvarul întemnițării floarei intelectualității române, a sfinților închisorilor despre tragismul cărora am aflat foarte târziu, după anii ‚90. Născută la graniţa dintre satul Maxut (denumire provenită de la un eponim turcesc) și orașul ștefanian Hârlău, m-am simțit mai legată de această primă capitală a Moldovei decât de lumea satului al cărui centru de comună (Deleni) era la 5 km distanță de casa noastră și mi-a rămas necunoscut până în anii 1970. Era perioada întovărășirilor și încă oamenii nu bănuiau cât de grea urma să devină cea a colectivizării, când sărăcia s-a abătut brusc din nou peste țară, lăsându-ne curțile și gospodăriile pustiite.
Mama și cele trei surori mai mari ale mele, care mergeau deja la școală, mi-au stimulat dragostea de carte, căci la șezătorile organizate de acestea în casa bunicii sau la serile de la câmp din jurul focului, de după terminarea treburilor, pe când eu eram omulețul care le aducea apa de la izvor, ele și prietenele lor cântau și recitau din Coșbuc, Goga, Eminescu, Alecsandri…, redau pasaje scurte din basmele lui Creangă, Slavici, Eminescu, Ispirescu. ,,Nunta Zamfirei”, ,,Pașa Hassan”, ,El Zorab”, ,,Mama” de Coșbuc, le-am ascultat de pe la 5 ani și le țin minte și acum.
De aceea am plâns să merg mai devreme la școală, adică la 6 ani, așezându-mă în mijlocul drumului și în fața învățătorului care s-a înduioșat de mine și m-a luat în clasa lui, un om blând, ca în povestea ,,Domnul Trandafir” de M. Sadoveanu. Cărțile erau o raritate pe atunci și erau păstrate ca lucruri sfinte, lângă Biblie. Le împrumutam unii de la alții citindu-le cu frenezie, noaptea pe sub palpumă, cu lanterna, după ce se stingea lampa, căci nu venise încă curentul electric, iar timpul de împrumut era foarte scurt. ,,O cititorule, oricine-ai fi,/ Citeşte cât mai mult mă poţi citi”, parcă îmi șopteau ele, ademenitor. Mult mai târziu aveam să aflu că prima carte tipărită nu a fost ,,Biblia” lui Gutemberg (care a inventat, în secolul al XV-lea, presa cu litere mobile, făcând cartea accesibilă), Biblia din care mama ne citea scurte pasaje în zi de sărbătoare, ci ,,Diamantul Sutra”(text găsit în 1907 de către arheologul Marc Aurel Stein într-o peșteră din nordul Chinei, datând din 11 mai 868).
Multe sunt întâmplările care mi-au marcat copilăria și m-au determinat să mă maturizez înainte de vreme, să deschid ochii spre lumea reală și să ies din cea de ,,joc”, vorba lui Blaga din poemul ,,Trei fețe”, sinteza lirică a condiției umane: ,,Copilul râde/ Înţelepciunea și iubirea mea e jocul”. Dacă ar fi să amintesc doar marele viscol din februarie 1954, care aproape ne-a transformat casa în ,,palatal de gheață” din care cu mare greutate tatăl meu a reușit să iasă făcând un tunel prin nămeții înalți până deasupra geamurilor. Între aceste amintiri, fundamentală pentru acei ani și pentru toată evoluția mea ulterioară, a fost însă venirea tatei din Siberia, în 1955, după 12 ani de război, prizonierat, muncă silnică, când nimeni nu mai credea că trăiește, nici chiar mama sa. Spun tata fiindcă el m-a crescut, pe mine și pe sora mea mai mică, care am fost copii din căsătoria mamei cu tatăl nostru biologic după ani de așteptare fără de speranță a întoarcerii celui plecat în război și dispărut fără urmă. Am descris cumva acest moment dramatic în primul meu roman, ,,Insularii”, în plan retrospectiv, acțiunea propriu-zisă petrecându-se în perioada de întuneric a anilor 1984-1989. Acest moment m-a marcat definitiv, copil de 5 ani, fiind trăit atunci cu intensitate maximă: lumea adunată ce nu mai încăpea în curtea și pe strada din fața casei, curioasă să vadă, ,,mortul” ce înviase, teama mea de apariția ,,balaurului” ce avea să ne-nghita pe mine și pe sora mea (așa înțelesesem din cele ce șușoteau cumetrele). În pofida fricii mele, tatăl din Siberia, căci cu el a rămas mama mea, a fost un om nu numai frumos la chip, ci și frumos la suflet, pe care l-am iubit enorm și care m-a iubit și al cărui nume de familie îl port, zic eu, cu cinstea pe care i-am datorat-o. Zgârcit la a povesti grozăviile prin care trecuse, căci orice amintire era o rană, eu nu am știut, îndrăznit, să aflu mai multe amănunte, ceea ce am regretat enorm după plecarea lui și a iubitei și frumoasei mele mame la ceruri. Noi, cele cinci surori și fratele apărut pe lume după sosirea tatei din Siberia, am construit o familie tare frumoasă ce numără peste 50 de persoane, toţi cu credința în suflet, cu respect și dragoste pentru familie, tradiții, neam, țară, de profesii diferite, majoritar cu studii superioare. La 10 după sosirea tatei, în 1956, a murit Gheorghiu-Dej, atunci aflând de la bunica că era președintele țării și că fusese otrăvit de sovietici.
O altă amintire ce mi-a marcat copilăria și m-a făcut să trăiesc în poveste a fost conacul boieresc al familiei Polizu, nașii de cununie ai părinților mei stabiliți în Franța după 1948, conac (devenit sediu GAS) ce păstrase un parc întins cu o frumusețe de basm, prin aleile străjuite de copaci seculari și prin grădinile sale văzând, în imaginația mea, nu numai căprioare și alte vietăți, ci chiar zâne. În frunzișul adunat toamna, eu și cele două prietene ale copilăriei, colege de clasă și vecine, găseam culcuș pentru cititul unei cărți căpătate cu greu. Ne plăcea să cântăm ,,La oglindă” ș.a.. Primul roman? A fost ,,Tânăra gardă”, cred că eram prin clasa a V-a și nu m-a speriat grosimea lui, căci l-am citit plângând, atât m-a impresionat personajul principal Liuba. De aici am aflat de Lermontov și poemul său ,,Demonii” ale cărui versuri le-am memorat și reținut: ,,Ce-s oamenii? Ce-i truda lor?/ Au fost, vor fi, se nasc și mor…” Au urmat apoi Slavici, Sadoveanu, Rebreanu, Duiliu Zamfirescu…, scriitori români, scriitori din literatura universală, tot ce căpătam de la colegi, până a descoperi bilioteca care a fost paradisul meu și a avut rol de destin în viața mea. Nu o să afirm precum Borges că mi-am imaginat ,,Paradisul ca pe un fel de bibliotecă”, ci o să spun că ea mi-a deschis drumul spre lumina cărții și că am considerat întotdeauna, asemeni celebrei ziceri a lui Platon, că ,,o bibliotecă are suflet” în care sălășluiesc spiritele-cărți așteptând să le atingi, să le iubești.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 15 din 12 aprilie 2025
