La simpla pomenire a Belarusului apar o mulțime de întrebări: Este periculos? Există sărăcie? Se trăiește sub represiune, e instituită stare de urgență? De ce statul care în denumirea sa are adjectivul „alb” a fost trecut pe „lista neagră” a Uniunii Europene? Este, oare, posibil astăzi să călătorești în această țară cu opt milioane de locuitori, care este cel mai loial aliat al Rusiei? Multe dintre aceste întrebări îmi treceau și mie prin minte înainte de călătorie, dar după câteva zile petrecute în această țară pot spune că Belarusul m-a surprins plăcut. E păcat că agențiile de turism din Serbia nu includ în ofertele lor vizite în această țară, pentru că aici sunt multe lucruri frumoase, utile și interesante de văzut și trăit.
M-am născut la începutul anilor ’80, dar nu-mi amintesc cum arătau călătoriile în străinătate pe atunci, pentru că mergeam cu familia o dată pe an, timp de trei săptămâni, în vacanță, pe insula Hvar. Cât de puternică era acea țară și, mai ales, cât de valoros era pașaportul ei, am aflat abia mai târziu din poveștile celor mai în vârstă. De curând, am avut ocazia să mă întorc simbolic în acea perioadă și să-mi împlinesc dorința de a vizita oraşul Minsk.
Pe cale terestră, din cauza sancțiunilor Uniunii Europene, se poate intra în Belarus pe la granițele vestice, doar din direcția Lituaniei. Deși Minsk se află la doar două ore și jumătate de mers cu mașina din Vilnius, capitala Lituaniei, iar pe biletul de autobuz scria că drumul durează cinci ore în total, aventura mea s-a prelungit la șapte ore și jumătate de călătorie. Granița dintre aceste două țări este, fără îndoială, cel mai bine controlată din Europa, iar până acum treizeci de ani nici nu exista. Astăzi, aceasta este granița dintre Uniunea Europeană și Uniunea Economică Eurasiatică, dintre NATO și OTSC, dintre Vest și Est.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 13 din 29 martie 2025
