Mărioara Stojanović, una dintre cele mai apreciate romanciere ale contemporaneității noastre, se distinge prin trăsăturile sale distincte de scriitor și prin capacitatea de a transpune în cuvinte povești ce captivează și ating inimile cititorilor. Cu o carieră impresionantă în jurnalism și în calitate de director al Casei de Presă și Editură ,,Libertatea”, Mărioara Stojanović a evoluat spre sfera literară, oferind lumii romane de o profunzime și de o sensibilitate remarcabile. Premiată recent pentru romanul ,,Destinul călătorește cu trenul”, Mărioara Stojanović rămâne o prezență marcantă în peisajul literar, contribuind la îmbogățirea și diversificarea culturii noastre literare.
Prin acest interviu, ne propunem să pătrundem în universul creativ al autoarei, să înțelegem considerentele care stau la baza alegerilor sale și să descoperim cum se împletesc viața personală, cariera și creația literară într-un tablou fascinant.
Copilăria reprezintă, în multe privințe, o călătorie fascinantă. Este un drum pe care îl străbatem când suntem mici, iar odată ajunși la maturitate vorbim cu admirație despre frumusețea și învățăturile acestui traseu. Cum ați perceput și ați străbătut dumneavoastră această călătorie numită copilărie? Care au fost momentele sau aspectele care v-au influențat și au contribuit semnificativ asupra formării dvs. ca persoană și scriitoare?
Copilăria nu se termină niciodată, pentru că rămâne în noi ca parte cheie a ceea ce suntem. Nu este chiar fără de griji, cum deseori se afirmă. Câte lucruri trebuie însușite în această perioadă pentru a prinde pasul cu viața? Meditând asupra acestei călătorii fascinante, îmi apar în fața ochilor străzile satului natal, Satu Nou, în zile de vară, cu femei ce măturau în fața casei până la drumul plin de colb care, atunci când ploua, se transforma în noroi moale ca mătasa. Nouă, copiilor, care petreceam zile întregi în stradă, noroiul ne mângâia picioarele desculțe, pregătindu-ne tălpile, cu luare aminte, pentru drumurile care ne stăteau în față. Și acum îmi răsună în minte vocile companionilor mei de joacă, care treceau de la o limbă la alta cu ușurința cu care respiră aerul, pentru că mingea este rotundă în toate limbile, iar basmul jocului de-a v-ați ascunsulea e la fel de ademenitor pentru toți. În legătură cu satul meu natal, care nu este ca alte sate, îmi amintesc de oameni, cărora nici coșava, ce bătea de înghițea pământul, nu le putea spulbera gândul că doar cerul le este deasupra capului.
Adulții trebuie să fie atenți atunci când spun povești ce nu sunt pentru copii, pentru că ei le ascultă pe neobservate și absorb și ce trebuie și ce nu trebuie. În copilărie m-am bucurat și eu de neatenția adulților, astfel că am reținut povești peste care alții treceau cu vederea și dintre care multe și-au găsit loc în romanele mele. Mai sunt atâtea de povestit! Le simt, în gând, ca pe o sursă inepuizabilă de inspirație și ca ferestre larg deschise spre vremuri al căror martor am fost și la care nu trebuie să renunț. Părinții mei, Catarina și George, avându-mă doar pe mine una, m-au iubit dumnezeiește și alături de ei nu mi-a lipsit niciodată nimic. Datorită lor am avut o copilărie minunată, a cărei căldură o voi purta cu mine cât voi trăi.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 51 din 23-30 decembrie
