Verica Preda Prevera și-a agonisit propria comoară prin impulsurile poetice pe care le împarte necondiționat, cititorilor. Ea afirmă că „Locul scrisului este locul existenței. Reședința visătorilor și a celor ce înregistrează impresii și imagini (in)vizibile.”
Liubița Raichici ne îndeamnă la o meditație profundă asupra multor probleme din viața și existența noastră și ne mărturisește că poezia pentru ea este modalitatea în care I-a poruncit Dumnezeu să-L iubească!
Le-am pus în fața oglinzii noastre literare, spre a afla prin ce se deosebesc și cât de mult se aseamănă cele două doamne care respiră prin cuvinte, iar prin versurile lor minunate dau sens şi culoare vieţii noastre.
Mariana: Cu poezia ne naștem. Este un dar primit de la Dumnezeu. Când și cum v-ați dat seama că sunteți înzestrate cu acest dar minunat? Ați avut poate un model, un exemplu demn de urmat, care să vă fii călăuzit pașii spre poezie?
Verica: Exact așa ne naștem cu poezia, fie că vrem să recunoaștem sau nu, pentru că poezia este acel fir de frecvență cosmică care ne construiește subtilitatea și creează din noi ființe demne de respect. Sfântul Episcop Nikola Velimirović a explicat simplu: „Pune-ți viața în versuri”. „Și îți spun din nou: pune-ți viața în versuri, / dacă vrei s-o simți în universalitatea ei, / și pentru a fi în armonie cu ea… / Și așa, dacă îți pui viața în versuri, / vei fi mai aproape de adevăr, mai aproape de viață.”
Pentru mine, poezia este precum un răcnet de inspirație, precum un rezumat al emoției, exprimată prin mesajul poetului și rostită prin versuri, plină de rimă, metaforă, comparație, gradație, hiperbolă, ea este adevăr, istorie, prezent și ficțiune… și toată lumea se simte bine în ea… atât cel care înregistrează momente și impresii cât și cel care le citește. Așa am simțit eu, de foarte mic copil, că afirmațiile care au rimă îmi umpleau plămânii cu o energie aparte.
Nu-mi amintesc când am scris prima poezie în copilărie, dar îmi amintesc cât de fericită am fost când a fost publicat într-o revistă pentru copii. Am înțeles importanța poeziei și esența ei în clasa a VIII-a a școlii elementare, analizând poezia „Naučite pjesan” de Miodrag Pavlović. Mi-am pus impresiile poetice pe hârtie mai serios în 1983.
Am îndrăznit să scriu după ce am citit o carte de poezii a lui Dragomir Drago Mirjanić, pe care am cumpărat-o din Deta (România). Atunci a izbucnit din mine tot ce s-a acumulat din citirea poeților din lecturile şcolare, citirea cărților, a Caietele Albe ale lui „Matica Srpska”, ascultarea poeților care veneau în vizită la școală sau la întâlnirea cu ei la seratele literare, pe care îi percepeam ca pe niște zei atotputernici, inscrutabili. Adesea, în momentele de singurătate, în timp ce priveam norii, creșterea ierbii și a altor plante, în timp ce dansau în ritmul coşavei bănățeane, eu „vorbeam” cu Nikita Stănescu, Vasko Popa, Vislav Šimborski, Branko Miljković, mulți poeți autohtoni și străini al căror sistem sanguin l-am cunoscut și a căror poezie m-a inspirat și mă inspiră să scriu și să descopăr minuni în limbaj.
Una peste alta, istoria a confirmat că totul este o dialectică, doar poezia este o constantă.
Ljubica: Eu voi răspunde scurt. Mi-am dat seama că sunt înzestrată cu acest dar minunat în urma unei pneumonii. Nu știu exact, aveam poate trei-patru ani și tușeam rău, pierdeam aer, atunci mi-am dat seamă că aerul există, și el este esențial! La fel e cu poezia! Nu ,,eram bine” fără să interpretez lumea imediată în felul meu, lumea mea exista în măsura în care o spuneam, o recitam, o inventam! De fapt n-am descoperit poezia, ea se confundă la mine cu propriul sine, am descoperit doar că există și ceilalți, și că ei sunt diferiți sau foarte diferiți…
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 20 din 20 mai
