Căldura neașteptată și umiditatea apăsătoare a unui sfârșit de februarie tropical m-au întâmpinat îndată ce am părăsit spaţiul climatizat al aeroportului „Tan Son Nhat”. În câteva clipe, eram leoarcă, încercând în zadar să identific taxiul comandat prin aplicația „Grab”, folosită în mai multe țări asiatice. M-am simțit ca și cum aș fi aterizat într-un stup imens, plin de albine care bâzâie pe mii de frecvențe diferite.
Saigon – oficial Ho Chi Minh – este cel mai mare și cel mai modern oraș al Vietnamului, situat la 1.760 de kilometri sud de capitala Hanoi. Având în vedere distanța considerabilă dintre cele două metropole, achiziționarea unui bilet dus-întors din același oraș nu este cea mai bună alegere. Eu am zburat din Belgrad cu compania națională până în orașul chinezesc Guangzhou, de unde am luat un alt avion către Saigon. La întoarcere, am plecat din Hanoi.
Actualul Saigon a fost odinioară principalul port al Cambodgiei, până când vietnamezii l-au cucerit în secolul al XVII-lea. Există mai multe teorii despre originea numelui său, dar cea mai răspândită spune că denumirea Saigon este o adaptare fonetică a expresiei khmere Prei Nokor, care înseamnă „oraș în pădure”. În timp, Prei a devenit Sai, iar Nokor s-a transformat mai întâi în Kor, apoi în Gon. Sub numele de Sai Gon, oraşul a fost capitala coloniei franceze Cochinchina și, mai târziu, a statului independent Vietnamul de Sud. Denumirea actuală a fost adoptată după reunificarea Vietnamului de Nord cu cel de Sud în 1976, în cinstea liderului Ho Și Min. Cu toate acestea, pe parcursul șederii mele, am observat că atât localnicii, cât și turiștii, continuă să folosească frecvent vechiul nume al orașului.
Primul meu contact cu Saigonul a fost un adevărat șoc audio-vizual, greu de pus în cuvinte. Reclame neon peste fațade multicolore, cabluri electrice încrucișate ca niște pânze de păianjen deasupra capului meu și râuri de motocicliști care se strecoară printre mașini și pietoni. Într-un oraș cu cinci milioane de motociclete la o populație de nouă milioane, traversarea străzii este o aventură. Claxoanele și murmurul continuu formează un fundal sonor care, în mod straniu, începe să pară o melodie vie a orașului. Imitând localnicii, am învățat rapid să ridic mâna pentru a evita obstacolele în mijlocul acestui haos uimitor, dar perfect funcțional.
Cazarea am găsit-o într-un hotel modest din Districtul 1, chiar în inima orașului și, aşa cum aveam să descopăr mai târziu, foarte aproape de centrul vieții de noapte din Saigon. După ce mi-am lăsat bagajele, am pornit în explorare. Prima pe listă: Catedrala Notre-Dame, o impunătoare construcție neoromană din cărămidă roșie, despre care se spune că seamănă izbitor cu celebra ei soră parisiană. Zic „se spune”, deoarece, în timpul vizitei mele, catedrala era complet acoperită cu schele, fiind în renovare. Vizavi se află Oficiul Poștal Central – un adevărat monument de arhitectură colonială franceză, în care părea că timpul s-a oprit. Ghișeele vechi, pereți pictați, fotografia liderului Ho Chi Minh dominând sala, mirosul de hârtie – toate creau o atmosferă de epocă. Mi-au atras atenția cabinele telefonice din lemn și cutiile poștale, iar eu însămi am trimis câteva cărți poștale. Întrebându-mă dacă vor ajunge acasă înaintea mea, am încercat să îmi amintesc când anume trimisesem ultima dată o astfel de corespondență.
Senka D. PAVLOVIĆ ČOTRIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 10 mai 2025
