Una dintre premisele pentru păstrarea caracterului distinctiv etnolingvistic și cultural al unei națiuni este endogamia etnică. Este vorba despre căsătoria între soți care aparțin aceleiași etnii, în cazul nostru etnie română. Până în anii nouăzeci ai secolului al XX-lea, cel mai mare procent de căsătorii au fost endogame, ceea ce înseamnă că s-au încheiat în cadrul corpului etnic român din aceleași așezări și zone învecinate.
Pe baza datelor referitoare la așezarea Melnica și municipiul Petrovac na Mlavi, pentru perioada 1980-1987, Dimitrijević-Rufu a constatat că 84,7% dintre „căsătoriile etnice au fost între români”, în timp ce doar 15,3% erau „căsătorii mixte”, așa că, antropologul amintit, observă pe bună dreptate că „endogamia etnică este foarte puternică și căsniciile dintre români și sârbi din regiune sunt o excepție” (Dimitrijević-Rufu 1997:171). Considerăm că rezultatele enunţate referitoare la reprezentarea procentuală a căsătoriilor endogame, cu abateri minime, sunt caracteristice şi altor zone locuite de populaţia românofonă de pe teritoriul Serbiei Carpatice. Un procent atât de mare de endogamie etnică în ultimele decenii ale secolului XX, ne duce la concluzia că doar cu câteva decenii mai devreme acesta se ridica la peste 90 la sută. În cazul căsătoriilor mixte, comunitatea identifică automat verbal o persoană care nu aparține etnic comunității, indicând astfel că, în ciuda existenței identității sârbe, românii sunt și ei conștienți de diferențierea etnică. Este important de menționat că aceasta este o identificare etnică neoficială, iar această relație noi-ei nu are un caracter discriminatoriu. Apropo, la Homolje, chiar și astăzi, membrii generațiilor născuți înainte de anii șaptezeci ai secolului XX au această formă de identificare etnică verbală pentru membrii națiunii majoritare, care, datorită legăturilor conjugale, au devenit parte a comunității române. Aceasta face în așa fel încât, în loc de nume personal, folosește etnonimul sârbu sau sârba, ca poreclă pentru un bărbat căsătorit sau o femeie căsătorită de origine sârbă. Situația este identică și în cazul căsătoriilor exogame, când un membru al comunității române merge în mediul sârbesc. Motivul pentru rata scăzută a exogamiei, în opinia noastră, este în primul rând bariera lingvistică, apoi specificul identității etno-culturale, caracteristicile sociopsihologice și nivelul scăzut de urbanizare a minorității noastre naționale. Circumstanțele menționate au contribuit la conservarea și păstrarea relativ bună a trăsăturilor sale etnolingvistice, până la sfârșitul anilor șaptezeci ai secolului XX. Considerăm că rata exogamiei în pragul deceniului al treilea al secolului al XXI-lea este mai mare, datorită procesului de migrație interne și externe, procesului de urbanizare și asimilare etnolingvistică.
Limba ca element al unei entități etnice reprezintă parte integrantă a acesteia, care constituie „un set și continuitate de proprietăți esențiale care definesc un grup uman sau un individ față de ceilalți” (Bugarski 2005: 67). În acest sens, vom acorda o atenție deosebită acestei mărci de identitate, punând accent pe poziționarea acesteia și pe contextele care au contribuit la starea actuală în care se află. Când este vorba de români, procesul de autoidentificare etnică este paralel cu procesul de autoidentificare lingvistică. Limba folosită de românii din zona Serbiei Carpatice pentru a comunica, în graiul colocvial cotidian, denumit de majoritatea „limba vlahă”, sa format în sinergia a numeroși factori sociolingvistici și socioeconomici la nord de Dunăre, în zona etnolingvistică românească. Trecând Dunărea, această populație s-a așezat în zona Răsăriteană, adică a Serbiei Carpatice, exclusiv ca vorbitor monolingv de română. În zona menționată, indiferent ce graiuri folosesc membrii acestei populații pentru a comunica, atunci când se autoidentifică etnic cu exonimul vlah în limba sârbă, îl traduc automat în limba maternă cu propoziția: Io mi-s/sînt rumân. În mod identic, ei se vor autoidentifica automat lingvistic cu propoziția: Io vorbiesc rumâńeașće/ ļimba rumâńască.
Dr. Dragan M. Stojanjelovic
Articolul integral îl puteți citi în numărul 12 din 23 martie
