Drumul spre Șușnjevica șerpuiește prin peisajele blânde ale Istriei, printre coline verzi și sate de piatră care mărturisesc trecutul bogat al acestei regiuni. La prima vedere, această mică localitate pare liniștită, de parcă timpul s-ar scurge aici mai lent. Cu toate acestea, încă de la sosire devine clar că în spatele acestei liniști se ascunde povestea unei comunități care își păstrează de secole limba și identitatea.
Prima întâlnire cu localnicii a avut loc spontan, în fața magazinului din sat, care și astăzi reprezintă un loc de întâlnire și discuții zilnice. Tocmai acolo se simte cel mai bine spiritul de comunitate. Localnicii au vorbit despre frumusețile naturale ale ținutului lor, despre istoria bogată și despre posibilitățile de dezvoltare, evidențiind în mod special potențialul turismului cultural și rural, fiind convinși că Șușnjevica merită o atenție mult mai mare decât cea pe care o primește în prezent.Lângă magazin se află un panou informativ cu date de bază despre localitate, scris în mai multe limbi, printre care și istroromâna (vlaha-romana). Pe acesta se menționează că Șușnjevica este atestată documentar pentru prima dată în izvoarele istorice scrise în anul 1340, în timp ce descoperirile arheologice confirmă că această zonă și așezările înconjurătoare au fost locuite încă din epoca romană. La sfârșitul secolului al XV-lea, satul a fost pustiit din cauza războaielor și a epidemiilor, fiind ulterior populat de vlahi, respectiv de strămoșii istroromânilor de astăzi. Descendenții lor trăiesc și acum în această regiune. Deși limba lor de zi cu zi este croata, ei și-au păstrat și graiul romanic – istroromâna, una dintre cele mai periclitate limbi din Europa.
De cealaltă parte a magazinului se află un monument dedicat luptătorilor pentru libertate căzuți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între anii 1943 și 1945.
În centrul satului se află biserica Sfântul Ioan Botezătorul și clădirea fostei școli, ridicată în anul 1904, în timpul Austro-Ungariei. Limba materna s-a predat în școala din Șușnievița în timpul lui Andrea Glavina, care, după venirea autorităților italiene în anul 1919, a devenit directorul școlii din Șușnievița, iar în anul 1922, primul primar al nou-înființatei comune Comune di Valdarsa. El a deținut funcția de primar al comunei timp de trei ani, până în anul 1925, când a decedat la vârsta de 44 de ani din cauza complicațiilor provocate de tuberculoză. După aceea, până în anul 1943, în școală s-a predat limba italiană.O impresie deosebită a lăsat-o vizita la centrul cultural, Ecomuzeul „Vlaški puti” (Căile vlahilor), unde directoarea instituției, Viviana Brkarić, ne-a familiarizat cu istoria și patrimoniul cultural al istroromânilor. Domnia sa a vorbit despre colonizarea populației istroromanior în Istria, despre modul lor de viață, limbă și obiceiuri, precum și despre provocările cu care comunitatea s-a confruntat de-a lungul secolelor. Coexistența seculară cu populația majoritară a adus influențe culturale și lingvistice firești, însă comunitatea a reușit să-și păstreze sentimentul de apartenență, precum și elemente importante ale limbii și tradiției sale.
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 1 august 2026
Jasmina GLIŠIĆ
