Pentru că oraşele noastre bănățene au numeroşi locuitori veniţi în perioada de supra-dezvoltare industrială din deceniul şase al secolului trecut sau în anii de după 1989, și pentru că au voit să fie continuate toate tradiţiile religioase dobândite în parohiile de unde au venit şi, uneori chiar au reuşit acest lucru, trebuie să spun că au apărut și unele inovații prericuloase pentru credința noastră strămoșească.
Astfel, ni se întâmplă chiar şi acum să întâlnim familii care cer cu insistenţă să săvârşim slujba de sfinţire a unor parastase… pentru cei ce sunt încă în viaţă. Ideea este din zonele de sud ale României, dar le întâlnim și în alte sate românești. De aceea cred că este necesar să lămurim acest aspect al vieţii noastre religioase. Parastasul este o rugăciune pentru cei morţi, săvârşit la biserică, la casa celui răposat sau la cimitir, la toate soroacele (termenele) îndătinate în cultul nostru ortodox. Trebuie să știți că o slujbă de pomenire a celor morţi există şi la romano-catolici, unde poartă numele de „reqviem”, ceea ce demonstrează dragostea pe care cei vii o au pentru cei plecaţi din lumea aceasta, indiferent de biserica de care aparțin.
Pentru slujba parastasului, creştinii aduc ofrande (colivă, colaci, vin, şi altele) ce sunt împărţite apoi celor ce asistă la această rugăciune. Subliniez faptul că parastasele se săvârşesc numai pentru cei morţi. În unele părţi ale ţării – în Oltenia îndeosebi, dar nu numai acolo – creştinii cer preotului să li se săvârşească această slujbă chiar dacă cei pomeniţi sunt vii şi participă la serviciul religios. Motivaţia este de obicei una simplă: oamenii nu mai au urmaşi şi cred că după moarte nimeni nu le va mai face parastasele la termenele stabilite de tradiţia noastră. Sau au urmaşi, dar nu au încredere că aceştia le vor face pomenirile necesare. Şi atunci, vor să fie împăcaţi cu gândul că au rezolvat şi au îndeplinit toate cele necesare încă din timpul vieţii. Ce e de făcut? Trebuie să precizez cu tărie, că parastase pentru cei vii nu se pot concepe şi nu se pot săvârşi pentru că sunt un non-sens, o inovaţie gravă şi o abatere de la tipicul bisericesc. E un non-sens, pentru că slujba este concepută pentru cei morţi, conţine deci cântări şi rugăciuni pentru cei morţi şi e absurd să te rogi pentru „odihna sufletului robului lui Dumnezeu… cutare”, iar el să cânte împreună cu tine „veşnica pomenire”!
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 33 din 19 august
