Divinitățile atmosferei sunt, fără îndoială, specializările divinităților cerești, dar, oricât de excesivă ar fi această „specializare”, ea nu reușește să desființeze caracterul lor uranian (Eliade, 1995, p. 77).
Constatarea lui Eliade potrivit căreia luna stăpânește asupra apelor și ploilor și distribuie fecunditatea universală (v. idem, p. 80) confirmă, de asemenea, modul predicțiilor populare privind condițiile meteorologice cu ajutorul Lunii. În acest sens, în Homolje s-a crezut că „dacă-s coarńe la luna ćinăra întoarse în sus, da burta câtră pomânt”, atunci acest lucru semnifică o perioadă ploioasă până la următoarea lună tânără și invers. Cerul, în tradiția folclorică a acestei regiuni, înainte de toate, este locul unde se joacă o dramă meteorologică, ale căror principali actori sunt zeitățile furtunii, care gestionează vânturile, norii de ploaie și fulgerele. Este o zonă în care adesea se îndreptau ochii, așteptând harul exprimat prin picături de ploaie pline de viață, de care depinde fertilitatea, nașterea și întreaga existență a celor de pe pământ. Populând cerul cu figuri divine, românii au personificat fenomenele naturale sub forma acestor zeități. Pentru ei, tunetele și furtunile sunt fenomene atât de impresionante, încât au fost percepute ca o experiență religioasă, ca o expresie a hierofaniei. Viforul („viorńița”) sau vântul puternic ori furtuna de vară, care aduce „nuveri̯ grii̯aļe” („cumulonimbus”) și grindină și distruge totul în calea sa, reprezintă exprimarea stării emoționale, mai întâi a furiei și a mâniei acestor ființe aeriene. În zona acestui areal cultural românesc sud-dunărean, cumulonimbusul este spațiul în care acești demoni atmosferici se luptă nu numai pentru berechetul câmpului, ci și pentru supraviețuirea popoarelor. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că vârtejul de vânt și furtuna sunt unele dintre elementele de șamanism.
Stanija: Asta am văḑut șî i̯o. I̯eaļe când să i̯au la bătai̯e, îs măńioase, întarâtaće, întrăćesc tuot înainća lor, tuot frâng. Ai̯a-s vâlviļi, vin cu nuveri gri̯aļe, cu tri̯easńit, cu pi̯atră, cu vijuļie mare. (20 iulie 1989 în Žagubica)
Mileva: Da ăsta mi a spus moșu. Eeei, da i̯eal căḑu odată, da vińe un nuvăr, lălă mai̯co, lălă mai̯co, cum i̯e nuvăro-la șî cu pi̯atră șî cu tri̯easńit, șî ļeamńe doboare, șî frânźe, șî vijuļie, șî Doamńe. Șî i̯eal (moșul) numa să sculă đi la ușa, da încă n-a muls oiļi, numa jumătaće la stână, la coļiba. Să sculat șî cu lapće-la ș-îl đeață đe pomană la vâlviļi câmpului̯ șî a pomântului̯, șî la sâļe șî la milostânśi. Znaći, i̯eaļe au măi̯ mulće, naziv, cum să ḑâśe, nume… Șî i̯eal atunśa dă đe pomană, șî numa śe statuuu, stropi câtă, șî când să dus câtră Zlot încolo, șî cum a frânt ļeamńe, șî cum a frânt, câașâļi a đestrucat, șî a spart pi̯enđerļi șî śe n-a făcut propast. Da aśia la noi̯ la coļiba nu fu ai̯a. Câta așa ploai̯e, normalno. Șî proma i̯eal când a căḑut a ḑâs:
A, ḑâśe, va săturarăț đe lapće, da văḑurăț cum vă dă moșu lapće ńestrăcurat. Va đețăi̯ câta lapće, ma văḑuș cum avurăț pućeare șî sprânjăraț vâlviļi aļe ńemțășći s-a batut cu aļe sârbi̯eșć.
Șî i̯eaļe s-întălńit șî să luvat la batai̯e, care pe care osfoaie, șî întră i̯eaļe pi̯ere śe guđe să potrevjeašće: șî ļeamn, șî stoacă, șî casă, numa pi̯atră nu poaće să doboară cļanțu. Șî i̯eal atunśa, đe mulće ori ḑâśe i̯eal: – A, śică, da ḑâśe, m-aț culcat înainćea vaśilor, unđe priporu al măi̯ mare. Ma ḑâśe, I̯ela a mi̯a șî cu Șara a mi̯a (numele vacilor – n.m., D. S.), nu trecură cu caru… că a împieđicat cu piśoariļi caru șî n-a trecut prâstă i̯eal… Am auḑât că să bat vâlviļi înainća ratului̯ (vorbește despre Cel de-Al Doilea Războiul Mondial – n.m., D.S.). Să bat aļe ńemțâășć cu aļe sârbi̯eșć, ili aļe sârbi̯eșć cu aļe bugari̯eșć. Șî ļeamńiļi cad, întrăćeașće ļeamńe. Când să bat i̯eaļe una cu altă, ļeamńiļi întrăćesc. Ai̯a șćiu đin suocru-mi̯u când a caḑut șî ńe a povăstuit, în căđeare! Ḑâśe, când vi̯eḑ că baće vântu, vińe pi̯tră, vin nuveri să bat, ploai̯a gri̯a, pi̯atră, durăi̯ală, tri̯asńit, numa un par đe apă să dai̯ đe pomană la vâlve: să bi̯e, să umiri̯ească, șî să împaśe, șî să vorbi̯ască. Atunśa i̯eș măi̯ pravčan pe lumi̯e astă șî pe lumi̯e ai̯a. Ai̯a mi a spus suocru-mi̯u. Să ļe împaś cu ai̯a. Da vrunu, ścă, a șăḑut în ușă uoilori̯, da vińe vro pi̯atră đin colo, pi̯atră, vânt vijuļia, șî doboare ļeamńiļi, șî să bat! Doboare ļeamńiļi, frânźe fagu đin pomânt, numa-l întoarśe cu tuot pomântu! I̯aaa, o sâlă! I̯eal, ḑâśe, cu vadra cu lapće, ļe a dat đe pomana șî i̯eaļe s-a umirit, șî Sârbia a rămas. Da vro dată a fuost ai̯a, toată Sârbia să păļească ńeamțî, atunśa când a veńit i̯ei̯. I̯ei̯ a trebuit tuot să gazaskă, să facă śenușa Sârbia, să nu fie ńimic đin noi̯, ca cum a trecut vrodată, a fost zarobit đi la turśi, isto așa a fi fost acuma, ma ļe a dat lapće đe pomană șî pe i̯eaļe ļe a umurit, șî i̯eaļe să lăsat șî pe i̯eaļe ļe a întuors acolo. Șî noi̯ đin așa am rămas vii̯… (11 august 1990 în Žagubica)
Mihajlo: La noi̯ aiś bat patru vânturi: gorńeacu, i̯ugu, coşaoa şî vântu al râau. I̯ugu când baće, i̯eal duśe berechi̯et. Duśe caldura, ploai̯a caldă buna đi câmp. Da, gorńacu şî vântu al râau când bat, i̯ei̯ duc ploai̯a, vri̯eami̯a râa, pi̯atră şî mare nepogoda. Đe ai̯a-s vânţ vâlvoş. Şî gorńacu şî vântu al râau îs vânturi vâlvoş. (20 august 2019 în Žagubica)
Dr. Dragan Stojanjelović
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 31 august
