Publicist şi poet încă de la debut, echinoxist, apoi în avalanşă, realizator de emisiuni TV, iniţiator al mai multor concursuri de poezie, redactor-şef la diverse reviste, cadru didactic universitar, deputat eparhial, deputat în Adunarea Naţională Bisericească, semnatar a sute de articole, prefaţator la numeroase volume de poezii, director al celui mai înalt for cultural al judeţului Mureş, DJCPN, nominalizat de Universitatea din Illinois pentru Oscar în publicistică, în 1991, în SUA, semnatar al unor cărţi de exegeză literară şi de călătorii, redactor-şef al revistei ,,Vatra veche”…. şi încă nu am epuizat adnotările care completează cartea de vizită a lui Nicolae Băciuţ
V-aş propune să începem acest demers colocvial pornind de la emblema de ,,echinoxist”, cu care se mândresc mulţi dintre cei care au devenit nume de referinţă în literatura română. În ce măsură v-a marcat aceasta cariera de poet şi om de cultură?
,,Echinoxist” e mai mult decât o simplă emblemă, e un blazon. Dă distincţie, nobleţe şi… obligă la a fi respectat!
Experienţa ,,Echinox” m-a marcat şi mi-a schimbat radical existenţa literară. Mi-a dat o bună parte din ceea ce a impus-o în conştiinţa publică drept cea mai importantă revistă studenţească de cultură, care a depăşit multe din suratele sale mai…. în vârstă, de unde pasiuni, orgolii, invidii, ba chiar crose puse la patine.
Când am ajuns eu la ,,Echinox”, spiritul care domina, între studenţi, era Emil Hurezeanu, ,,studinte în drept”, secretar de redacţie – aveam să-i succed în această calitate, până la absolvirea facultăţii, în 1982.
Cu ,,Echinoxul” meu, generaţia ’80 şi-a cerut ,,Dreptul la timp”, a intrat în literatură, prin câteva nume şi câteva cărţi.
Nu cred că ,,Echinoxul” şi-a propus să facă Şcoală de Poezie. Nici n-a fost o Şcoală de Poeţi. A fost o Şcoală de Caractere.
La zece ani de la apariţie, la chiar numărul aniversar, am contribuit şi eu, în prima mea toamnă universitară. Acea aniversare, care a antrenat nume de referinţă din literatura română, demonstra prestigiul de care se bucura revista, atât în mediul academic, cât şi în cel literar. Într-o astfel de atmosferă de elevaţie culturală, m-am redescoperit şi am ucenicit, având în Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic mentori de la care am luat ,,merinde” pentru drum lung. Deşi formau echipă, fiecare avea nu doar personalitate distinctă, ci şi influenţă în linia formaţiei universitare. Jean Pop, cum i se spunea, venea dinspre cultura franceză, Marian Papahagi, dinspre cea italiană, iar Ion Vartic, dinspre cea nordică. Dar toţi îşi consolidau statura profesională prin integrarea literaturii româneşti în marile literaturi.
Am profitat din plin de şansa aceasta, dublată de contribuţia universitară a încă cel puţin trei dascăli, care şi-au pus amprenta asupra mea: Ion Vlad, teoreticianul literar, Ioana Em. Petrescu, eminescologul şi Liviu Petrescu ,,profesorul de comparată”.
Toate aceste conjuncturi, poate în anii cei mai buni pentru Filologia clujeană, mi-au dat din prea plinul lor.
Pe atunci, camaraderia literară, care însemna legături strânse cu colegii de la ,,Opinia studenţească” şi ,,Dialog” din Iaşi, cu cei de la ,,Cenaclul de Luni”, de la Bucureşti, nu era vorbă în vânt. Ca dovadă, prieteniile de atunci şi-au întins durata până azi.
Prin ,,Echinox”, am forţat intrarea în literatură a ceea ce încerca să se contureze sub genericul ,,generaţia ‘80”. Ancheta ,,Dreptul la timp”, pe care am iniţiat-o în ,,Echinox”, a creat multe valuri, care au avut ca efect (in)direct atragerea atenţiei asupra unor nume care doreau să intre în literatură, să se facă auzite…
Şi chiar au reuşit să atragă atenţia asupra lor, să fie luaţi în seamă. Echinoxiştii aveau în acest concert note distincte, remarcate de altfel de critica literară. Iar mulţi dintre cei de atunci au ajuns să aibă o operă.
Tranziţia culturală v-a prins din plin… îndelung resimţită şi experimentată de lumea artei, v-a marcat desigur. În ce sens?
N-aş vorbi neaparat de o tranziţie culturală. Nici schimbările de natură politică, economică, socială n-au fost tranziţii, ci abordări sălbatice, de junglă, cu manifestări nespecifice pentru ceea ce am vrea să definim prin ,,tranziţie”.
Pe mine m-a salvat democraţia americană, pe care am descoperit-o la ea acasă, printr-o bursă MPA, din 1990. Babilonia românească mi-a fost mai clară tocmai printr-o astfel de referinţă comparatistă.
VERONICA BĂLAJ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 62 din 11 martie
Bucureşti, 22 aprilie 2012
