Dušica Ivanović este o personalitate excepțională care a lăsat, prin munca și devotamentul său, o amprentă profundă în domeniul limbii sârbe, al literaturii și al culturii. Profesoară de limba și literatura sârbă, corector-stilizator, jurnalistă și scriitoare, Dušica și-a început cariera după ce a absolvit Facultatea de Filologie din Belgrad, unde a studiat Limba și literatura sârbocroată, specializându-se pentru profilul de corector-stilizator și redactor.
Prin vasta sa creație, care cuprinde poezie, proză, recenzii literare și articole, Dušica a câștigat recunoaștere atât în Serbia, cât și pe scena internațională. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi și incluse în antologii și colecții, dânsa contribuind astfel la păstrarea și promovarea literaturii sârbe la nivel mondial.
Pe lângă creația literară, Dušica Ivanović participă la activități umanitare, în special prin implicarea sa în activitatea Asociației „Plava školjka” (,,Scoica albastră”) și a Fundației „Kuća nade” (,,Casa speranţei”) unde, împreună cu soțul său Zoran Vujanović ajută familiile cu copii care au dizabilități.
Este membră a mai multor asociaţii şi instituţii: Asociația Scriitorilor din Serbia, Asociația Scriitorilor Sârbo-Canadieni „Desanka Maksimović”, prestigioasa instituţii Matica srpska, Institutul de Literatură pentru Copii din Belgrad, Asociația „Adligat” și Academia Internațională de Etică ce îşi are sediul în India.
Este laureată a Diplomei Academiei „Ivo Andrić” în 2014. Pentru romanul „Zovem se Astikja (,,Učenje duše)” a primit Premiul „Rastko Petrović” în 2020. A fost distinsă cu Premiul Internațional pentru Poezie la ,,Feminen Art Fest” din Istanbul. Locuiește și îşi desfăşoară activitatea în Panciova.
Până acum a publicat cincisprezece cărți: „Inima inimii mele” (poezii, 2010); „Călătorii stelari” (poezii, 2012); „Cerul sub picioare” (poezii, 2013); „Leagăn” (însemnări lirice, 2014); „Prolog pentru Dimitrie” (roman, 2016); „Scrisori dezarmate” (poezii, 2019); „Mă numesc Astikja” (roman, 2019), „Dragostea este o cochilie albastră în care locuiește cerul” (poezii pentru copii, 2020); „Cheile vieții” (carte bilingvă sârbo-engleză de poezii, 2021); „Așa se construiește o casă” (poezii, 2021); Proză și poezie aleasă (în limba sârbocroată, 2023); Proză și poezie aleasă (în limba engleză, 2023); „În jurul lumii” (călătorie lirică cu fotografii, 2023); „Hayatın anahtarları” (traducerea cărții de poezii „Cheile vieții” în limba turcă, Istanbul, 2023); „Pelerinaj în versuri” (antologie bilingvă de poezie, ediție sârbo-engleză cu G. Vlajić și A. Mihajlović, 2024).
…………………….
Cum v-au inspirat întâlnirile anuale dedicate lui Vuk Karadžić și legătura strânsă cu moștenirea sa culturală din Loznica în conturarea viziunii dumneavoastră literare și în dezvoltarea pasiunii pentru limba sârbă încă din copilărie?
- Cine se naște și crește în ținutul lui Vuk rămâne pentru totdeauna impresionat de realizările acestui om excepțional, patriot și reformator. Cel care își dorește să se ocupe de limbă va avea un model pentru întreaga viață. Prima școală pe care Vuk a frecventat-o era chiar în orașul meu natal. Noi, elevii școlilor din Loznica, participam în fiecare an, în septembrie, la ,,Vukov sabor” care se desfăşura în satul natal al lui Vuk, la Tršić. În luna mai, în același loc, la Întâlnirea Copiilor, au fost premiaţi elevii cu cele mai bune rezultate, fiind recompensaţi cu diplome și cu volume de opere alese ale lui Vuk. Îmi amintesc și acum ce mândră eram pentru că m-am numărat printre deţinătorii Diplomei lui Vuk. De atunci am știut că, într-un fel, îmi voi desfăşura activitatea în domeniul limbii. Am început să scriu poezii la vârsta de doisprezece ani. Profesorii noștri ne încurajau. Sprijineau copiii care manifestau dragoste pentru cărți și, în mod special, talent la scris sau recitat.
Când ați simțit prima dată că scrisul este pasiunea dumneavoastră? A existat vreo poveste sau un moment special care v-a determinat să vă dedicați literaturii?
- Dragostea pentru scris s-a dezvoltat treptat. Adesea spun că am scris întotdeauna. Nu îmi amintesc, de fapt, de prima mea poezie, dar cred că pe atunci aveam doisprezece ani. Totuși, îmi amintesc bine că lucrările mele, în special lucrările scrise, erau citite mereu în fața clasei întregi la orele de limba sârbă. Existau aşteptări că voi rămâne în acel domeniu. După școala elementară, ne-am mutat la Belgrad, unde m-am adaptat cu greu. Eram sensibilă, nesigură, timidă și – am început, foarte repede, să îmi exprim aceste sentimente pe hârtie, de obicei sub formă de poezie confesivă. Am scris neîntrerupt, chiar și câteva poezii pe zi. Citeam poezie. O absorbeam, transcriam versurile preferate în caietele mele, pe marginile manualelor, peste tot... Prin lectură mi-am format stilul. Chiar și în liceu, toate lucrările mele scrise erau citite cu voce tare la ore, ca exemplu de stil bun și ortografie perfectă. Mi-a fost ușor, deoarece scrisul era o necesitate pentru mine. În ceea ce priveşte ortografia, consideram, încă de pe atunci, că este obligatorie pentru oricine dorește să se dedice studiului literaturii.A fost firesc să urmez Facultatea de Filologie și să aleg tocmai grupa de studii axat pe limba sârbocroată. Literatura, atât națională, cât și internațională, era suficient de reprezentată pentru a-mi oferi o bună cunoaștere a istoriei literaturii, stilisticii și a tot ceea ce avea să mă ajute să evoluez atât ca cititor, cât și ca scriitor. Totuşi, poezia a rămas în continuare cea mai mare dragoste a mea și, uneori, o obsesie. Toate pauzele dintre cursuri și seminare le petreceam în librăria-anticariat din apropiere, unde mă simțeam ca și cum aș căuta un tezaur pierdut. Descopeream mereu nume noi, versuri preferate şi poeți iubiți.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 37 din 14 septembrie
