Macao este un oraș aflat pe țărmul Mării Chinei de Sud, care, asemenea unei anomalii sfidătoare, refuză să recunoască granițele geografice. Acest oraș este asemenea unui vis hibrid, o iluzie strălucitoare în care, într-o singură plimbare, te poți trezi la Lisabona, poți lua prânzul la Londra, îți poți petrece după-amiaza la Veneția și poți întâmpina seara la Paris.
Am pășit în Macao mânată de dorința de a explora această neobișnuită căsătorie dintre liniștea colonială și agitația neonului. Nu știam că, în acest oraș-cazinou, aveam să devin o călătoare prin timp și spațiu.
Expediția mea a început în Piața Senado (Largo do Senado). Dacă aș fi închis pentru o clipă ochii și aș fi ascultat doar ecoul ritmic al propriilor pași pe pavajul ondulat, alb-negru, aș fi jurat că m-am teleportat, printr-un miracol, în piața Rossio din Lisabona. Fațadele roz și galbene, împodobite cu colonade neoclasice, se înălțau mândre, sfidând umezeala asiatică ce încearcă necontenit, de zeci de ani, să roadă fiecare zid.
Apoi m-am îndreptat spre ruinele Catedralei Sfântul Paul. Din grandioasa biserică din secolul al XVII-lea, ridicată de iezuiți cu ajutorul creștinilor japonezi, a rămas doar fațada de piatră, care astăzi se înalță asemenea decorului magnific și solitar al unui film demult uitat. Am rămas acolo câteva minute, simțind cum orașul mă acceptă treptat ca pe oaspețea sa neobișnuită.
Am petrecut o zi și o noapte în Macao. În cea de-a doua zi a șederii mele, a urmat o schimbare arhitecturală și emoțională completă. Am lăsat istoria acestui oraș să doarmă în umbra zidurilor vechi și am pășit în zona Cotai, un teritoriu smuls mării, unde arhitecții par să nu cunoască sensul cuvântului „destul”.
Prima mea oprire a fost The Londoner. În fața mea s-a ivit o replică suprarealistă a Palatului Westminster și a celebrului Big Ben. Trecând pe lângă cabinele telefonice roșii și statuile imobile ale gărzilor, m-am simțit asemenea Alisei în Țara Minunilor, cu singura diferență că aici iepurele purta, probabil, un ceas de aur și cel mai nou model de Rolex.
Senka D. Pavlović Čotrić
Articolul integral îl puteți citi în numărul din 27 iunie 2026
