Conform recensământlui din anul 1869, pe teritoriul Regimentului Germano-Bănăţean trăia un număr de 65 379 de ortodocşi, din numărul total de 97 627 locuitori, restul aparţinând confesiunilor romano-catolice, evanghelice, reformate ş.a. Ortodocşii erau sârbi şi români, care până la 1865 aparţineau aceleaşi organizaţii bisericeşti: Mitropoliei de la Sremski Karlovci.
Românii de pe teritoriul Regimentului, numeric inferiori faţă de sârbi şi subordonaţi organizaţiei bisericeşti sârbe, cu un număr mic de intelectuali şi de apartenenţi ai păturei burgheze, se găseau, până la Revoluţia de la 1848, într-o poziţie precară când este vorba despre identitatea naţională, care era în curs de formare. La 1848, românii din localităţile găsite sub comanda acestui regiment trebuiau să aleagă între loialitate faţă de Comitetul Districtual Sârbesc, care îşi avea sediul la Panciova şi care era unul dintre organele reprezentative ale conducerii mişcării paşoptiste sârbeşti, şi năzuinţa de a-şi manifesta liber identitatea prin revendicările de independenţă bisericească, iniţiate de Eftimie Murgu şi colaboratorii săi.
Rezistenţa unor localităţi româneşti faţă de administraţia Comitetului Districtual sârbesc s-a terminat în unele cazuri cu conflicte armate, întâlnite deosebit de rar în istoria relaţiilor româno-sârbe. Superioritatea numerică şi militară au făcut ca aceste localităţi, ne referim în primul rând la Sân-Mihai şi Uzdin, să fie cu forţa supuse Comitetului sârbesc, asemănător românilor din satele Glogoni şi Iabuca, cu populaţie majoritară germană. Pe de altă parte, românii din Alibunar, Satu Nou sau Ofcea, dar şi din alte localităţi, au fost de la bun început aliaţii sârbilor în evenimentele sângeroase care au izbucnit în Banat începând cu luna iunie 1848.
dr. Mireca MĂRAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 21 din 25 mai
